România și Conferința de Pace de la Paris

3

Alin MATEI lector

„În 1919, Parisul era capitala lumii“, concluziona acum câțiva ani unul dintre cei mai populari istorici ai Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920. Mai cinic, cehul Masaryk prefera să vorbească despre conferință ca despre „un laborator construit peste un imens cimitir“. În ciuda celor aproape o sută de ani care au trecut, reuniunea continuă să atragă interesul specialiștilor și al publicului larg. O parte a explicației o reprezintă raționamentele – de multe ori forțate și simplificatoare – ce leagă evenimente de azi de erorile reale sau imaginate ale celor care au construit pacea la finalul primului conflict global și total. Pentru unii istorici mai vechi sau mai noi, între 1919 și 1939 există o legătură cauzală de neevitat. În această viziune, 1 septembrie 1939, Holocaustul și Hiroshima nu pot fi explicate fără a introduce în ecuație deciziile nefericite luate la finalul primului război mondial.

Cealaltă parte a explicației ține, însă, de fascinația pe care o trezește un asemenea proces de restabilire a păcii după un conflict major, proces care implica retrasarea granițelor, apariția unor state noi, dispariția altora și, poate mai important decât orice altceva, construirea unei noi ordini internaționale. Fascinația este astăzi hrănită poate și de sentimentul că ne aflăm într-un moment de cotitură în istoria relațiilor internaționale, unul în care vechile ierarhii, vechile regimuri internaționale sunt puse în discuție de evoluții politice, economice, culturale la nivel global.

Istoricul sau orice observator interesat se va găsi astfel pus în fața unei dileme aproape de nerezolvat: cum au fost luate hotărârile în aceste momente, când decizia pare a fi fost concentrată la maximum în mâinile câtorva persoane? Cum au fost filtrate prin acești indivizi ceea ce istoricii numesc forțele profunde (ideologiile, evoluțiile economice, transformările în mediul internațional, impactul opiniei publice)?

Conferința de Pace de la Paris s-a aflat de asemenea la confluența mai multor factori care au făcut-o radical diferită de orice alt efort de restabilire a păcii din trecut. Restabilirea păcii într-o situație atât de fluidă avea nevoie de un nou tip de planificare capabilă să ofere un ghid principalilor decidenți. Inutil de spus, situația complexă de pe teren, aspirațiile naționale divergente, preocupările pentru aspectele economice și strategice făceau din întocmirea acestui „ghid“ o sarcină aproape imposibilă. Statisticile întocmite înainte de război erau părtinitoare , hărțile erau insuficiente și prea puțin detaliate pentru nevoile momentului, viabilitatea noilor state era în joc. Chiar în puținele locuri unde o graniță etnică ar fi fost posibilă, distribuția etnii lor risca să nu fie unicul factor de introdus în calcul. Mai mult decât atât, prin ambiguitățile lor, hărțile trimiteau spre realități sau întrebări mult mai profunde: ce însemna o națiune? Cum era definită apartenența la o comunitate națională? Hărțile românești introduceau, spre exemplu, în ecuație românii maghiarizați sau rutenizați. Unele hărți maghiare sugerau unitatea indisolubilă a Regatului maghiar în interiorul căruia naționalitățile minoritare gravitau în jurul unui nucleu etnic dominant de care – era argumentat – nu se puteau desprinde.

Una din morile de vânt ridicate de criticii Conferinței de Pace care i-au acuzat pe participanți a fost încălcarea grosolană a principiului naționalităților pe care tot ei l-au susținut. În realitate, decidenții și experții deopotrivă, chiar dacă în unele cazuri au subestimat dificultatea găsirii unor soluții, erau conștienți de nevoia de a încălca uneori liniile de demarcație etnică.

Care aveau să fie principiile care trebuiau să guverneze transferurile de teritorii? Cum se putea arbitra între agendele teritoriale contradictorii în zone cu o distribuție a naționalităților extrem de complicată? Chiar aceste întrebări mergeau în inima eforturilor de restabilire a ordinii și a dezbaterilor despre natura acestei noi ordini mondiale.

Din Macedonia și până la Baltica, hărțile și statisticile ofereau date etnografice incerte și exemple de agende naționale contradictorii. Granițele au fost redesenate într-o atmosferă tensionată, marcată de cereri și contracereri, de mișcări revoluționare, războaie nedeclarate pe teren, de dispute între Marile Puteri sau între Marile Puteri și multitudinea de actori locali.

În consecință, autodeterminarea nu putea reprezenta de una singură acel „ghid“. Mai mult decât atât, istoria conceptului în sine este caracterizată prin ambiguitate. Dacă ne referim la atitudinea Marilor Puteri, probabil că termenul cel mai potrivit este reticență. Nu e mai puțin adevărat că după Conferința de Pace numărul celor care trăiau sub un regim pe care îl considerau străin a fost redus la jumătate. Tot adevărat este și că aceasta nu a însemnat și înjumătățirea problemelor în condițiile în care, în multe cazuri, s-a produs o „răsturnare a rolurilor“ în urma căreia fosta etnie dominantă a devenit minoritate dominată.

În Europa de Est, aranjamentele de pace au implicat transformări dramatice. State mai vechi au fost reconstruite, altele noi au fost create, imperiile multinaționale, relicve ale trecutului într-o epocă a naționalismelor, s-au prăbușit sub greutatea înfrângerii. Noi economii au fost puse în mișcare în vreme ce vechile unități economice s-au dezintegrat; sisteme monetare, legale și de transport unitare au fost create în spații unde multiple suveranități funcționaseră anterior. Procesul de stabilizare și reconstrucție avea să fie în cel mai bun caz îndelungat și dureros, deopotrivă pentru învingători și învinși. Disputele teritoriale, protecția minorităților, competiția pentru influență economică, amenințarea revoluției, un context politic intern tulbure, toate aveau un impact asupra acestuia.

În consecință, România s-a găsit la intersecția acestor chestiuni esențiale pentru procesul de reconstrucție și stabilizare după 1918, ceea ce face istoria participării țării noastre la conferință departe de a fi liniară. Experiența delegației române la Paris este în sine un microcosmos al complicatului proces de negociere a păcii.

Premierul Ion I.C. Brătianu a devenit rapid unul dintre personajele cele mai controversate de pe scena Conferinței de Pace. În ianuarie 1919 avea deja o imagine negativă, de om politic înzestrat cu defectele Orientului sau ale Bizanțului, o imagine generată de nesfârșitele negoci – eri ce au premers intrarea în război, de încheierea armistițiului și apoi a unei păci separate cu Puterile Centrale, precum și de refuzul de a accepta soluția retragerii armatei și guvernului pe teritoriul Rusiei la începutul lui 1917 și apoi după prăbușirea Rusiei. Rigiditatea sa era văzută de către unii dintre delegații occidentali ca o manifestare a lipsei de abilitate și era imediat contrapus mult mai plăcutului Take Ionescu. Alți observatori, poate mai aproape de adevăr, nu se îndoiau că exact această încăpățânare, deși o sursă de iritare, îl făcea un negociator mai eficient.

Practicant al politicii „egoismului național“, Brătianu era susținătorul unei agende teritoriale maximaliste, ceea ce-i aducea critici deopotrivă la nivel internațional și intern. Criticile erau, evident, amplificate în contextul în care viața politică reintra în logica electorală, iar complicațiile erau sporite de introducerea votului universal masculin și de integrarea unor substanțiale noi teritorii.

După ce aproape pierduse războiul, Brătianu avea nevoie să câștige pacea. Obiectivele sale aveau ca punct de plecare clauzele tratatului de alianță din august 1916, dar, la debutul lui 1919, validitatea tratatului era chestionată și chestionabilă. Statutul de aliat al României fusese unul greu acceptat din cauza tratatului de pace separat semnat de România cu Pu – terile Centrale. În esență, deși România își construia argumentația pe tratatul din 1916, validitatea acestuia nu era recunoscută nici de Statele Unite, care nu îl semnaseră, nici de către foștii semnatari, care argumentau că România îl încălcase odată cu Pacea de la București.

O bună parte dintre teritoriile revendicate punea probleme speciale și găsirea echilibrului corect între drepturile populațiilor locale, drepturile istorice, aspectele economice sau strategice era de o dificultate extremă, toate fiind regiuni de graniță. Paradoxal, din punct de vedere etnic, cele mai slabe argumente puteau fi aduse în cazul Cadrilaterului, adică al teritoriului pe care România îl deținuse înainte de intrarea în război. Un al doilea exemplu, la fel de revelator, privește Basarabia. Asupra majorității românești din acest teritoriu nu existau semne de întrebare, dar viitorul acestei provincii ridica foarte puțin confortabila problemă a relațiilor cu Rusia, mai ales în eventualitatea în care aceasta și-ar fi reluat locul printre Marile Puteri după o eventuală răsturnare a bolșevicilor.

În același timp, Banatul reprezenta un caz aparte deoarece opunea României un stat aliat, Serbia. Tensiunile erau atât de mari încât exista riscul unei ciocniri militare. Într-o situație sugestivă pentru dificultățile întâlnite la masa conferinței, delegațiile română și sârbă utili – zau aceleași tipuri de argumente (etnice, economice, strategice, istorice) pentru a susține soluții teritoriale radical diferite.

În fine, poate că nu ar trebui să neglijăm că acțiunea lui Ionel Brătianu la Paris se desfășura întrucâtva în umbra experienței tatălui său în contextul războiului din 1877-1878 și al Congresului de la Berlin: anumite aspecte, precum nerespectarea acordurilor preliminare (în 1878 era vorba de convenția româno-rusă) sau problema minorității evreiești, nu aveau cum să nu-l încurajeze să concluzioneze că se găsea în fața unei situații similare.

Relațiile cu Consiliul Suprem erau și ele dificile, interacțiunea dintre Brătianu, pe de-o parte, și Wilson, Lloyd George și Clemenceau, pe de altă parte, fiind mai degrabă conflictuală. Sursele acestei relații dificile erau multiple:

  • Agenda teritorială considerată excesivă;
  • Politica românească față de Ungaria, considerată adeseori de către unii dintre decidenții de la Paris responsabilă pentru instaurarea bolșevismului la Budapesta. Conflictul militar româno-maghiar este cel care a forțat Conferința să dea rapid o soluție disputei teritoriale dintre cele două state;
  • Conflictul tot mai ascuțit legat de așa -numitele tratate ale minorităților;
  • Dezacorduri intense pe marginea resurselor petrolifere ale României, existând clar formată în gândirea delegaților români percepția că problemele teritoriale erau folosite de către cei Trei Mari pentru a șantaja România.

Continuarea articolului poate fi citită în numarul doi, serie nouă, al revistei Tribuna Învăţământului, ediția tiparită. Revista poate fi achiziționată  aici.