Într-una din semifinalele Campionatului Mondial de Handbal Feminin din 2015 s-au întâlnit echipele României și Norvegiei. A învins Norvegia cu scorul de 35 – 33, după ce a beneficiat și de o lovitură de la 7 m, în ultimul minut al meciului. Handbalistele norvegiene au câștigat și medaliile de aur.
Ambele, țări europene. România, cu o suprafață de 238.291 km2 și o populație de aproximativ 21.000.000 de locuitori (în acte). Norvegia ocupă 385.252 km2 din „Bătrânul Continent” și numără aproximativ 5.000.000 de locuitori. Două state în care învățământul obligatoriu este de 10 clase.
Cetățean român fiind, nu prea aveam știință despre mersul lucrurilor în țara Fiordurilor. Știam că norvegienii pot vedea aurora boreală și că sunt urmași ai vikingilor. De fapt, nici nu cred că am fost tentat să aflu mai multe. În mintea mea, Peninsula Scandinavă era reprezentată grosso modo de ABBA.
Până recent!
Din luna decembrie a anului trecut au început să apară știri despre problemele unor familii care au, sau au avut, de-a face cu serviciul de protecția copilului din Norvegia. Am aflat că sistemul, creat pentru a monitoriza modul în care sunt asigurate condițiile necesare dezvoltării copiilor dă rateuri. Nu m-am dumirit de partea cui este dreptatea în cazurile prezentate. Dacă ar fi fost vorba doar de cetățeni români, nu m-aș fi mirat. În ultimul sfert de veac Europa (casa noastră!?) a dovedit cu vârf și îndesat cât mai valorează cetățenia română. În momentul în care am văzut că au probleme similare și cetățeni cehi, polonezi, indieni sau chiar norvegieni, am început să fiu interesat.
Am priceput că serviciul este responsabil de punerea în aplicare a măsurilor de ajutor și – dacă e cazul – a măsurilor de salvare în casă. Reglementările norvegiene asigură copiilor dreptul de a participa la deciziile ce implică bunăstarea lor personală. Copiii au dreptul să își exprime opinia. În conformitate cu vârsta! De aici încolo încep interpretările, aprecierile și acțiunile.
Cazul care a declanșat avalanșa a pornit de la denunțul unei profesoare, care susținea că în familia copiilor se face îndoctrinare religioasă. Așa a început furtuna. A venit poliția. Au luat copiii. Cei cinci frați au fost separați… etc. Au început, de facto, procedurile de adopție. Părinții se mai întâlnesc cu copiii doar supravegheați de psihologi.
Totul a fost declanșat la sesizarea unei profesoare. Totul! Adică un profesor sesizează ceva și autoritățile reacționează de îndată. Extrem de ferm! În Norvegia. Țară europeană. Civilizată! Democratică…
În România lucrurile se întâmplă altfel. Și noi suntem considerați cetățeni europeni… de iure. Suntem o țară democratică!? Experiențele noastre sunt altele. Modul de reacție al instituțiilor responsabile cu protecția copilului sunt total diferite.
Trecerile de nivel cu calea ferată, intrările în supermarketuri și intersecțiile sunt împânzite de copii care cerșesc. Într-o formă sau alta. Ba vor să îți spele parbrizul, ba să îți preia căruciorul de cumpărături, ba îți cer pur și simplu 1 leu. Nu se sesizează nimeni. Nimeni! Nici poliția, nici Serviciul de Protecție a Copilului, nici organele locale cu responsabilități în domeniu.
Se mai întâmplă, în România zilelor noastre, să existe unii copii care nu frecventează școala. Mult prea mulți! Părinții zic că e democrație. Autoritățile statului se împiedică în birocrație. Conform Legii educației naționale (în vigoare!): Părintele sau tutorele legal este obligat să ia măsuri pentru școlarizarea elevului, pe perioada de învățământ obligatoriu.
Și mai zice legea că: Părintele sau tutorele legal răspunde pentru distrugerile materiale din patrimoniul școlii cauzate de elev. Păi, legea e una și realitatea e alta. Amenda pentru încălcarea articolelor menționate este de la 100 la 1000 de lei. A plătit cineva? Are MENCS o evidență cu cazurile în care legea a funcționat? S-au sesizat autoritățile? A reacționat cineva la solicitarea cadrelor didactice??? Credem că nu. Nu avem niciun semnal. Niciun motiv să credem că ce e pe hârtie e și în practică!
Ar mai fi. Îndrumătorii lucrărilor de licență, de diplomă, de disertație și de doctorat răspund în solidar cu autorii acestora de asigurarea originalității conținutului acestora. Este interzisă comercializarea de lucrări științifice în vederea facilitării falsificării de către cumpărător a calității de autor al unei lucrări de licență, de diplomă, de disertație sau de doctorat. Amenda în aceste situații este stabilită între 5.000-50.000 lei. Ei și? Legea e lege… tocmeala e tocmeală!
Toate ca toate. Excese și derapaje și la noi (în România), și la ei (în Norvegia). Ce ne facem însă cu principiile? Cu spiritul legii? În Norvegia, sesizarea unui dascăl pune în mișcare autoritățile. În România, intervențiile legale ale profesorilor nu sunt luate în seamă de nimeni. Dacă însă un elev sau părinte (cu spatele la cameră – și cu vocea prelucrată electronic) acuză un cadru didactic, se inflamează opinia publică mai ceva decât la tăierea salariilor sau la intrarea în faliment a unor bănci importante.
Parcă aș alege Norvegia…
Ioan ARDELEANU