De 9 Mai, să ne bucurăm pentru Europa! Să ne bucurăm pentru această lume fabuloasă prin spiritualitate, cultură, civilizație, construită de peste două milenii încoace. Sublimat din realitatea Bătrânului Continent, termenul „european” semnifică, mai mult decât simpla localizare geografică, apartenența la un spațiu spiritual și cultural, la o civilizație și la o mentalitate. Vocabula „european” sintetizează o filosofie a existenței, o Idee și o Viziune asupra omului și a societății, un set de principii, drepturi și norme, o sumă de valori și virtuți fundamentale. Cuvântul „european” desemnează un cadru al gândirii, al ideilor și al culturii, al curentelor, teoriilor și căutărilor în drumul spre o lume mai bună. Din această căutare, prin utopii și distopii, de la Antichitate, prin Renaștere și Iluminism până la Uniunea Europeană, s-a născut cea mai avansată civilizație. Termenul definește, în același timp, un spațiu al democrației și al umanismului, un teritoriu al educației și al cunoașterii, al evoluției omului ca proces continuu. Alunecări, derapaje, extremisme, epoci de întuneric au marcat, tragic, și această lume și istoria ei. Dar, întotdeauna, au învins lumina și rațiunea, iar Europa a redevenit, mereu, în ciuda tuturor încercărilor istoriei, patria-mamă a celor mai înalte principii, valori şi aspiraţii. „European” a ajuns să reprezinte o sinteză superlativă a atributelor unei civilizații exemplare, care a contribuit major la evoluția globală, aflată în avangarda umanității, și care tinde să desemneze un ideal. Termenul „european” este astăzi un blazon în diversitatea lumii globalizate.

 De Ziua Europei însă, trebuie să și reflectăm la noi înșine. Printre panglici și artificii, printre manifestări și discursuri politice, este necesar să medităm la condiția noastră ca țară și ca națiune. Facem parte din Europa, suntem stat al Uniunii Europene – dar suntem europeni? Suntem europeni, în înțelesul profund al cuvântului, ca țară și ca indivizi? Aceasta-i întrebarea.

 Suntem europeni fără doar și poate, este primul răspuns care ne vine tuturor în minte. Prin geografie și istorie, prin limbă, cultură și civilizație, suntem europeni. Din acest punct de vedere, întrebarea este futilă. Trebuie să mergem însă mai departe, să ne uităm la noi și la ceilalți, să privim în jurul nostru, la lumea românească de azi și din ultimul sfert de secol, la ce este și cum este România în această epocă a Europei. Există o sumă de realități care fac ca răspunsul să fie ceva mai complicat. O radiografie critică, lucidă și obiectivă a ceea ce se întâmplă cu noi și cu țara pe care o locuim scoate în relief atitudini, procese și fenomene care, pe lângă extindere, cunosc în spaţiul nostru şi o intensă specificitate, ceea ce le dă o culoare tipic „românească”. Apare astfel tendinţa, şi în interior, şi în exterior, ca ele să fie considerate definitorii pentru psihologia românului şi pentru civilizaţia românească.

 Unul dintre acestea, fundamental, pentru că din el decurg altele, îl reprezintă dificultatea de a ne înțelege între noi pe orice temă care privește interesul comun, de la cele insignifiante la cele majore. Ne califică, într-un mod superlativ, capacitatea de a fi în contradicție, discordia, dihonia, care dau naștere la tensiune, fărâmițare și disensiuni permanente. Ne certăm la sindrofii private, dar ne punem poalele-n cap şi în faţa instituţiilor europene. Umblăm cu pâra de colo-colo, ca pe vremea fanarioţilor. Trădarea, de altminteri, ne însoţeşte istoria, ca un fir roşu, de la trădarea lui Decebal de către ai săi până la trădările din politica de astăzi. Incapacitatea noastră de a comunica și colabora este agravată de sentimente şi trăiri care au ajuns să ne locuiască în decursul unei istorii dure şi care azi par a ne fi structurale: invidia, disprețul, ura, competiția înţeleasă ca distrugere a adversarului, respingerea alterității, privite ca factor de subminare a binelui propriu. De aici se naşte neputinţa de a fi împreună ca societate și comunitate, de a construi, de a elabora idei și proiecte mari și de fi solidari în jurul acestora. Tot aici originează şi imposibilitatea de realizare a unui Proiect de Ţară, a unui Pact pentru Educaţie etc. Discordia se manifestă în toate domeniile existenței publice și private, la nivel social, politic și individual. În viaţa politică, unde atinge intensităţi fulminante, ea transformă arena publică într-un teritoriu al gâlcevii şi scandalurilor nesfârșite, al fărâmițării și al luptei pentru interese de partid, de grup și personale.

 O altă trăsătură generală, care comportă o întreagă fenomenologie, o constituie relativizarea şi minimalizarea a tot ceea ce există. În limite controlate de raţiune, relativizarea şi îndoiala definesc o atitudine lucidă, filosofică, în faţa lumii. La noi, însă, acestea sunt practicate ca mod aproape exclusiv de înţelegere şi abordare a existenţei. În interpretare românească, sub genul proxim al relativizării şi minimalizării, intră luarea în uşor şi în râs a orice şi a oricui, a legii, a normelor juridice, a principiilor, a regulilor instituţionale, a bunei-cuviinţe, a conduitei civilizate etc., zeflemeaua, băşcălia, ironia subţire ori gluma groasă, „miştocăreala”, abordarea ultra-facilă a existenţei şi a lumii. Din relativizare, derivă şi alte tare precum neseriozitatea, lipsa de corectitudine şi de loialitate, ignorarea imediată a cuvântului dat, duplicitatea, necinstea etc. „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…”,zice Raymond Poincaré, citat de Mateiu Caragiale. Iar ilustrul său părinte ne vorbise, prin gura lui Dandanache, de „românul imparţial”. La noi totul se poate, la noi totul este îngăduit, iar „merge şi-aşa” traduce o axiomă existenţială. Suntem înclinaţi să subsumăm toate aceste elemente unei adânci înţelepciuni, cu izvoare ancestrale, unei filosofii stoice în faţa istoriei şi a lumii. Mai degrabă decât ofilosofie, aşa cum ne place să credem, este vorba de neputinţa de a ne integra într-un sistem de norme, de a apropria şi practica rigorile şi valorile civilizaţiei. 

 Corupția a devenit un fenomen care devastează lumea românească de la un capăt la altul. Flagelul corupţiei ameninţă astăzi existenţa publică şi privată, siguranţa individului, dar şi siguranţa naţională. Aria de manifestare a acesteia tinde spre infinit şi cuprinde, în tentaculele ei otrăvite, aproape totul. Extinderea corupţiei, formele ei de obiectivare au atins dimensiuni înspăimântătoare. Trăim, sufocaţi, îngroziţi, umiliţi, sub spectrul acestui flagel, care suge ca o hidră, cu milioane de guri, energia vitală, sufletul însuşi al neamului nostru. Zilnic, cazuri noi, tot mai răsunătoare, într-un crescendo insuportabil, marchează escaladarea unui paroxism al ticăloşiei şi putreziciunii morale, greu de conceput oriunde în altă parte. Amploarea hoţiei şi a tâlhăriei a atins cote inimaginabile. România este astăzi o ţară jefuită sistematic, devalizată, dezgolită de resursele şi averile ei, pe care i le-a dăruit Dumnezeu şi pe care le-a acumulat, cu jertfe, un popor întreg. Totul se fură, totul se vinde, de la brăţările dacice la avutul naţional, de la bogăţiile naturale la conştiinţă şi suflet. Opinia publică este, în aceste zile, zguduită de o speţă abominabilă, de neînchipuit nici în timpul celor mai atroce regimuri din istorie. Cazul diluării dezinfectantului pentru spitale atestă că fenomenul corupţiei nu are, practic, limite. Banii n-au culoare, n-au miros, n-au suflet într-un sistem mafiot, în care crima organizată este suverană, chiar dacă preţul lor este genocidul.

 Toate acestea sunt elemente care structurează, din ce în ce mai mult, o „filosofie românească a existenței” în Europa de azi. Nu ne place să vorbim despre ele şi (în spirit românesc, de pe poziţii europene) avem tendinţa de a le minimalizăm importanţa şi amploarea. Cu toate acestea, ele există şi capătă, pe zi ce trece, noi intensităţi şi noi extinderi. Când acceptăm, totuşi, să le aducem în discuţie, le recuzăm ca pe o moştenire nefastă a istoriei, ca pe ceva exterior fiinţei noastre. Apare însă întrebarea dacă, după practicarea lor atât de îndelungată şi de intensă, într-o arie a creativităţii nesfârşită, ele nu fac deja parte din fibra noastră morală. Tot ca abordare specifică, avem tendinţa să ne asumăm, în exclusivitate, meritele şi realizările (care există, şi nu sunt puţine), iar eșecurile să le atribuim, cauzal, altora, vremurilor, imperiilor, marilor puteri și marilor conspirații. Dacă nu ne asumăm tarele şi ratările, nu ne putem depăşi condiţia şi rămânem în imposibilitatea de a construi. Dincolo de orice supoziţii de ordin etic şi psihologic, particularităţile de mai sus, care fac parte din realitatea noastră cotidiană, nu se încadrează în paradigma europenismului, către care aspirăm. Ele se înscriu, mai degrabă, într-un model balcanic, cu substanţiale tuşe fanariote, constituit de-a lungul timpului, care şi-a pus amprenta în fiinţa şi devenirea noastră. Astfel că, în cadrul larg al discuţiei cu privire la identitatea noastră europeană, în spirit, morală şi mentalitate, elementele scoase în relieful existenţei româneşti de astăzi sunt tot atâtea argumente care ne fac să întâmpinăm întrebarea „Suntem europeni?” cu destul de mult scepticism.

 De aceea, şampania pe care o bem în cinstea Europei ar trebui să ne transpună într-o stare de profundă meditaţie critică la ceea ce suntem şi avem de făcut, şi nu într-o euforie europeană, de tipul caragialesc „Muzica! Muzica!”

 (Prof. univ. dr. IOSIF URS, Prof. univ. dr. SORIN IVAN)