Proiectul prezidenţial pentru 2016 vizează o ţintă foarte ambiţioasă – România educată. Iată o sintagmă care inspiră respect, venind din partea celui mai înalt demnitar al statului. Este o formulă concentrată, de esenţă aforistică şi de un polisemantism transparent. Dacă vom încerca o decodificare de bun-simţ, şi nu una savantă, vom constata că intrăm repede în spaţiul postmodern al ambiguităţii: România educată poate să însemne şi un act finit, efectiv, cert, măsurabil la sfârşitul anului 2016 (graţie participiului), dar şi un deziderat, tangibil sau nu la scadenţă. În acest al doilea caz trebuie să subînţelegem astfel sintagma: „Doresc o Românie educată, ca preşedinte al tuturor românilor!”
Trebuie să recunoaştem că ideea-vector este cât se poate de corectă, frumoasă în esenţă şi acroşantă. Nu ştim ce forţă de impact va avea şi va fi interesant de urmărit ecoul ei în mentalul colectiv românesc. După tiparul prestabilit prin edict prezidenţial se pot construi enunţuri similare pentru ţinte cel puţin la fel de pretenţioase: România curată/ecologică/nepoluată, România bunăstării generale, România culturală, România muncii, România solidarităţii, România păcii, România turistică, România sănătăţii fizice şi mentale. Proiecţia poate fi făcută pentru 1 an, 5 ani, 10 ani sau chiar mai mult, depinde de viziune, strategie şi resurse.
După toate semnele, obiectivul prezidenţial are în vedere întreaga Românie, cu toate segmentele ei de vârstă şi socio-profesionale. În momentul de faţă avem un sistem naţional de educaţie şi instrucţie care include copiii mici din creşe şi grădiniţe (învăţământul preprimar), şcolarii ciclului primar (de la clasa pregătitoare până în clasa a IV-a), ciclul gimnazial, ciclul liceal, postliceal, universitar şi postuniversitar (studii doctorale). România educată îi va încorpora cu necesitate şi pe adulţi, precum şi generaţiile vârstnice care nu se vor putea sustrage egidei prezidenţiale.
Să facem acum un simplu exerciţiu de imaginaţie: ce s-ar întâmpla pe plaiurile mioritice dacă toată România ar fi educată? Într-o utopie luminoasă (utopiile negre au bântuit destul secolul al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, iar consecinţele – unanim cunoscute – au fost catastrofale), desigur că s-ar închide toate puşcăriile şi clădirile s-ar transforma în biblioteci publice, cluburi de cultură, săli de expoziţii şi de concerte. Bineînţeles că foştii deţinuţi – unii de notorietate naţională şi chiar continentală – îşi vor scrie cărţile acasă, în deplină libertate, dând măsură talentului lor literar şi vocaţiei ştiinţifice. Nu va mai fi nevoie de expertize minuţioase pentru a demonstra dacă sunt plagiate sau nu, fiindcă miza majoră (eliberarea înainte de termen) a dispărut. Nu vor mai exista corupţi, tâlhari, şantajişti, criminali, violatori, specialişti în „inginerii financiare”, nici infractori de drept comun ori informatici, nici prostituate, nici proxeneţi, nici leneşi, nici şomeri. În România educată toată lumea îşi va găsi rostul şi raţiunea de a fi. Autostrăzile se vor construi cu viteză japoneză şi cu devotament chinezesc, trenurile vor circula cu maximă precizie, şoselele vor fi deszăpezite prompt şi eficient, şoferii nu vor gusta niciun strop de alcool şi vor circula cu prudenţă, elevii vor veni cu punctualitate la şcoală şi vor intra în parteneriat educaţional cu toţi profesorii lor, nu vor fuma şi nu vor chiuli niciodată, iar la intrarea în şcoală vor depune toate celularele la secretariat şi în deplină ordine şi îmbrăcaţi în uniforme vor merge în clasele lor. Vor dispărea, corelativ, corigenţa, repetenţia, restanţa, exmatricularea şi orice altă formă coercitivă.
Toate pământurile rămase pârloagă vor fi desţelenite, iar ţăranii se vor organiza, în fine, în ferme de producţie, contând pe un sistem naţional de irigaţii şi pe asistenţă de specialitate din partea inginerilor agronomi.
În Parlament se vor vota numai legi bune, clare, neechivoce, menite să sprijine întreaga societate în drumul ei impetuos către prosperitatea tuturor. Organele abilitate ale statului vor securiza graniţele naţionale şi vor garanta liniştea şi pacea internă. România va deveni un exemplu pentru întreaga planetă.
Acest tablou utopic poate declanşa zâmbetele scepticilor de serviciu şi ale analiştilor fără frontiere. Se pot formula obiecţii în marginea proiectului prezidenţial pentru anul curent (care – întâmplător – este şi unul electoral), dar nu i se poate nega eleganţa diplomatică. Este mare nevoie de educaţie, nu doar în şcoală ori în amfiteatre, ci pe toate palierele vieţii sociale. Deficitul educaţional, detectabil la orice nivel şi în toate circumstanţele vieţii, de la botezuri de fiţe, nunţi opulente şi sfidătoare până la înmormântări cu parfum de paranghelii funebre şi groteşti, a marcat adânc fibra noastră şi continuă să producă uimire şi consternare. Sistemele de valori sunt vraişte, modelele cu impact important sunt în realitate anti-modele, fie că e vorba de vedetele maneliste, ori propulsate de televiziunile comerciale, cele care au o singură stea călăuzitoare – audienţa cu orice preţ.
Dacă ar fi să formulăm o obiecţie de fond la proiectul prezidenţial, ne-am opri la termenul scadent. Este limpede că într-un singur an calendaristic nu se pot realiza minuni în educarea unei naţiuni, iar opera respectivă nu se poate împlini prin efortul unui singur om, oricât de capabil ar fi acesta. Un proiect de o asemenea anvergură presupune o deschidere vizionară şi o desfăşurare în trepte, în 50-60 de ani cel puţin, cu aportul conştient şi responsabil al întregii societăţi. Modelul japonez de educaţie, ori cel singaporean, ori cel finlandez – despre care s-au scris studii documentate la faţa locului – nu a încorporat ideea educaţiei exhaustive, generalizate, fără niciun rateu. Ar fi total nerealist. În al doilea deceniu al secolului al XXI-lea, România şi-ar putea propune ţinte mai accesibile, care să pregătească terenul în viitor pentru mutaţii calitative: 6 la sută din P.I.B. pentru educaţie, o nouă arhitectură curriculară (prea de mult timp aşteptată!), examene naţionale exigente (evaluarea elevilor din clasele a VIII-a şi bacalaureatul), examene de admitere în toate facultăţile, depolitizarea învăţământului, a inspectoratelor şcolare judeţene (care pot deveni nuclee de experţi educaţionali apolitici), legislaţie clară, coerentă, armonizată şi compatibilă cu normele internaţionale, suprimarea gâlcevilor politicianiste, cristalizarea unui proiect educaţional pentru România viitorului. Până atunci să avem răbdare şi să privim cu îngăduinţă respectuoasă toate proiectele utopice. Visurile idilice sunt frumoase şi necesare fiindcă ne întreţin optimismul.
Teodor PRACSIU