Aflăm dintr-un studiu sociologic că unul din zece copii în mediul rural se duce la culcare flămând. Periodic, rapoartele guvernamentale ne informează că, de la an la an, România merge din creștere în creștere economică și că se situează pe primele locuri din Europa la acest capitol, dacă nu chiar pe primul, în anii buni. Singura problemă ar fi că acest progres, exploatat propagandistic, nu se reflectă și în calitatea vieții cetățenilor de rând. Creșterea constituie un fenomen evaluat prin cifre și procente, pe când existența propriu-zisă reprezintă cu totul și cu totul altceva, un capitol separat, fără legătură cu cifrele raportate. Cu toată creșterea în avalanșă de la an la an, românii tot cei mai sărăci cetățeni ai Europei rămân. Nivelul de trai și calitatea vieții se află, în continuare, mult sub media Uniunii Europene. Vorbim despre majoritatea populației, nu despre clasa medie – încă subțire – ori despre cei avuți, bogați sau putred de bogați. Situația e dramatică mai ales în satele României, devastate de sărăcie, de lipsuri și de suferință. Unele trăiesc în condiții primitive, într-o înapoiere și o precaritate greu de imaginat. Dar nu sunt numai neajunsuri materiale: mulți oameni de la țară își duc viața într-o mentalitate rămasă mult în urma timpului. Sărăcia își găsește un cadru propice de manifestare în această mentalitate rudimentară, care refuză orice tentativă de pas înainte, orice fel de evoluție și care duce la abrutizare și dezumanizare. Viața în aceste condiții se desfășoară, prevalent, la nivel instinctual, cu suportul masiv al alcoolului. De aici, înapoierea, manifestările de agresivitate, violența, tragediile și toate nenorocirile care se întâmplă… Zone întregi ale României Europene viețuiesc în Evul Mediu din cauza sărăciei și a mentalității neevoluate. Gravele neajunsuri materiale, lipsa șanselor la o viață decentă, viziunea asupra existenței formează un cerc vicios în care satul românesc este captiv.
 Copiii sunt categoria cea mai vulnerabilă a acestei stări de lucruri. Mulți dintre ei trăiesc în mizerie, unii în condiții inumane, în totală insalubritate, expuși frigului, foamei, bolilor și suferințelor. Sunt familii întregi, de câte zece-douăsprezece suflete, care locuiesc în câte-o cămăruță de pământ, cu acoperișul desfundat și pereții sparți de vânt, fără ferestre, neîncălzite, în ger, în vijelii, în ploi… Zeci de mii de copii pe întinsul țării iau o singură masă pe zi, și aceea jalnică, precum în vremea foametei și bejeniei din anii de după război. Unii sunt abandonați de părinții plecați la muncă în străinătate, lăsați pe seama bunicilor, a rudelor ori a vecinilor și își duc viața cum se nimerește, de azi-pe mâine. Nu puțini sunt copiii transformați în slugi, puși la munci grele, pentru adulți, și cei care-și întrețin singuri familiile amărâte, frații mai mici, bunicii neputincioși. Abandonul școlar face, și el, ravagii printre acești copii năpăstuiți, alături de sărăcie. Astăzi, în Uniunea Europeană, mulți dintre copiii României rabdă de foame și trăiesc în condiții subumane.
În 27 de ani de democrație, clasa politică românească n-a reușit să facă mai mult pentru poporul ei. În continuare, conform statisticilor, România este cea mai săracă țară a Europei, pe primele locuri în toate clasamentele negative: sărăcie, mortalitate, analfabetism funcțional, abandon școlar, maternitate prematură, avorturi, defrișări ilegale etc. Furată, jefuită, devalizată, destructurată economic, cu resursele naturale și pământul vândute, cu pădurile tăiate, România europeană este nu ceea ce se raportează de politicieni către instanțele de la Bruxelles și de partide către popor, ci ceea ce vedem și trăim zilnic. Suntem o țară a contradicțiilor flagrante, a diferențelor adânci, a bogăției uriașe și a sărăciei devastatoare, a luxuriei și a mizeriei, a celor hiper-bogați, o minoritate, și a celor ultra-săraci, o majoritate întinsă în lungul și în latul țării, o țară cu mulți miliardari și milionari în euro, cu indivizi corupți și venali, unii din politică, alții din lumea afacerilor, și cu zeci de mii de copii flămânzi, cu familii care trăiesc sub limita sărăciei și a mizeriei. Ca lucrurile să fie și mai grave, filosofia politică a Uniunii Europene se pare că va contribui major la perpetuarea acestei situații. Proiectul vânturat în aceste zile prin forurile bruxelleze, gândit să salveze UE, în speță ”Europa cu două viteze”, nu va face decât să adâncească și mai mult diferențele, să agraveze discrepanțele, să augmenteze distanța dintre statele membre, ajutându-le pe unele să accelereze pe calea progresului și „asistându-le” pe altele să rămână în urma celorlalte, în starea de subdezvoltare, mizerie, înapoiere, cu sate devastate de sărăcie și suferință, cu nenumărați copii flămânzi, trăind sub spectrul foamei și al lipsei de perspective.
În acest cadru al instabilității europene, pe planul realității imediate, guvernanții, oricare ar fi ei, clasa politică, indiferent de culoare, ar trebui să-și facă o prioritate din salvarea mediului rural și din aducerea lui la nivelul unei existențe, dacă nu europene, măcar decente, guvernate de valorile elementare ale civilizației și ale egalității de șanse. Dacă nu pentru dezvoltarea europeană a României, măcar pentru copiii ei, săraci și flămânzi într-o lume care face din drepturile copilului și din valorile omului stindardul unei viziuni politice așezate sub semnul umanismului. Este evident că, așa cum spunea și președintele Iohannis, ideea unei Uniuni Europene cu două viteze este „inacceptabilă”. La fel de inacceptabilă este însă și aceea a unei Românii cu două sau mai multe viteze.
(Sorin Ivan)