Am mai scris despre asta. Am consemnat felul în care se ratează finalurile de an şcolar când recompensarea celor buni şi foarte buni se disipează într-o atmosferă de lejeritate incredibilă. Ca şi cum ar fi un eveniment oarecare. Ca şi cum o emoţie decentă şi respectuoasă ne-ar face de ruşine. Dar adesea la fel se întâmplă şi când începe şcoala, chiar dacă septembrie e generos de ani de zile cu acest eveniment.
Când eram profesor la Sava, începutul de an şcolar era un eveniment. Nu conta că se repeta, deşi repetarea nu era deloc identică, fiindcă de fiecare dată o trăiam cu o anume altă emoţie. Mi se întâmpla asta mie ca profesor şi după douăzeci de ani. Era ceva în cei mai mulţi dintre noi care reînvia o mândrie (decentă!), dar şi o responsabilitate mereu vie. Careul elevilor nu era niciodată o mulţime amorfă, aproximativă în organizarea ei pe clase, fiindcă diriginţii erau prezenţi undeva în stânga clasei, chiar şi la cei de-a IX-a, iar „bobocii“ îi priveau cu coada ochiului. Rigoarea începea de aici… Erau prezenţi şi părinţi, desigur. Şi oficialităţi. Când directorul lua cuvântul, se făcea linişte. Nu pentru că mesajul era de fiecare dată unul de substanţă, ci pentru că era un mesaj. Şi pentru că el, directorul, reprezenta Colegiul, iar Colegiul era o „realitate“ care merita respectată.
Un moment important din prima sau din primele zile de şcoală era şi vizitarea muzeului. Ritual obligatoriu. Pierdut cu vremea. Acolo, emoţia căpăta contur, istoria şcolii trezea tulburare, „bobocul“ înţelegea vag poate, dar înţelegea, că performanţa lui de a ajunge la acest colegiu, şi nu la altul, putea fi măsurată chiar acolo în muzeu. În chipurile acelea de pe pereţi sau în chipurile de pe coridoarele pe care de-abia acuma le vedea.
E adevărat că, după 1990, şi aici, la Sava, lucrurile s-au mai degradat. Încet, dar sigur! Poate pentru că unii directori care s-au succedat au acceptat, cu vremea, să-şi rostească mesajul, în vreme ce elevii „viermuiau“ în dreapta şi-n stânga. Poate pentru că diriginţi nu mai simţeau nevoia să fie alături încă din această primă clipă de clasa lor. Poate pentru că ne „democratizam“ încet, dar sigur!
De atunci au trecut ceva decenii. Aceste ritualuri şi-au tot schimbat înfăţişarea până a fi devenit de nerecunoscut. Nişte kitschuri adică. În acelaşi timp, aflăm ştiri despre faptul că la şcoala 150 din Bucureşti, de exemplu, recondiţionarea nu s-a terminat. Şi că elevii vor învăţa în trei schimburi. Şi că ora va dura 30 sau 35 de minute. Se deduce de aici că va fi mare bulibăşeală. Şi atunci cum ai putea să fii, printre schele, solemn, emoţionat, ritualic?
Dar nu sunt la mijloc doar aceste accidente. Pierderea/eşecul acestor ritualuri e mai profundă şi mai plină de consecinţe. Ele denotă o lipsă de „stil“, o erodare fără drept de apel a ethosului şcolar, o destructurare până la derizoriu a unei ceremonii inaugurale a cărei semnificaţie se pierde în timp. Ea este expresia postmodernismului nostru obositor şi lax în care teama de organizare şi rigoare este o componentă organică deja. Sau a „democraţiei“ noastre fără substanţă. Sau, paradoxal, a „deprofesionalizării“ unei şcoli menite a face educaţie şi care nu mai ştie să facă tocmai educaţie.
Modernizarea educaţiei a creat pe de altă parte şi absurde temeri. Aşezarea elevilor în coloane sperie pe unii dintre activiştii deliranţi ai drepturilor de tot felul care pot acuza acest fel de aşezare ca fiind pasibilă a crea frustrări în rândul elevilor. În locul unor asemenea ordonări se preferă, se pare, dezordinea. De orice formă.
Nu ştiu cum se desfăşoară „ritualul“ începerii anului şcolar în provincie. Poate că aici lucrurile sunt ceva mai riguroase. Poate că „democraţia“ şcolară e aici ceva mai conservatoare. Poate că directori, primari, elevi, părinţi, nu acceptă să vorbească, să-şi transmită mesajul, dacă vorbesc în deşert. Dacă, eventual, doar „boobocii“ mai ciulesc urechile, privind c-un fel de nelinişte într-acolo, spre „tribună“, încercând să ghicească surprizele anilor de şcolaritate. În Bucureştiul cosmopolit şi fiţos, în puţine şcoli, dicursurile mai au parte de mica şi necesara şi cuvenita emoţie şi ascultare. Şi de substanţă. Măcar pentru noua serie, pentru ca ei să înţeleagă că etosul şcolii în care au venit are ceva coerenţă, că acolo paşii lor vor marca mozaicuri şi coridoare şi că acesta va fi evenimentul vieţii lor.
P.S. Am scris aceste rânduri poate fiindcă sunt adeptul unei altfel de relaţii profesor-elev, director-profesori. Am scris undeva că poţi să fii foarte apropiat tu ca profesor sau tu ca director de elevii tăi fără să devii totuşi familiar cu aceştia. Fără tragere de şireturi. De aceea cred că toate aceste pierderi ale ritualurilor începutului sau sfârşitului de an şcolar sunt produsul unei familiarităţi jenante. Ca şi cum toţi, elevi şi profesori, directori de-a valma, am avea ceva de ascuns şi de aceea e nevoie mereu de un compromis.
Pe de altă parte, să nu ne amăgim. Continua scădere a autorităţii şcolii se datorează, oricât ar părea unora de forţat, şi eşecului acestor „ritualuri“ care altădată dădeau şcolii, în septembrie, aerul acela inaugural şi proaspăt, cu care nici elevii, dar nici adevăraţi profesori nu se vor întâlni niciodată în afara ei. O spune un profesor „de modă veche“.
P.P.S. Am scris aceste rânduri în ciuda frumuseţii zilei şi a frumuseţii aranjării unor clase, aşa cum le-am văzut la Colegiul Gh. Lazăr din Bucureşti.
P.P.P.S. Nu voi înţelege niciodată cum e să vorbeşti în faţa unei mulţimi, când mulţimea aceasta, în majoritatea ei, nu te ascultă. De aceea, de fapt, am făcut cândva un gest semnificativ: m-am oprit din „discurs“ şi am părăsit sala în care vobeam şi pe… cinstita adunare. Se întâmpla, cu câţiva ani în urmă, chiar la Colegiul Sf. Sava, cu prilejul revederii cu o serie de absolvenţi.
Adrian COSTACHE
