Judecând după situația actuală, educația românească se află încă departe de ceea ce ar trebui să fie: un cadru al calității, eficienței și competitivității. În această privință, ministrul de resort spune lucrurilor pe nume: din punctul de vedere al calității, educația se află într-un „punct de minim“. Este un verdict dur, care, deși nu aduce vreo noutate de tip „breaking news“, trebuie să ne pună pe gânduri. Mai ales fiindcă nu vine de la vreunul dintre numeroșii „experți“ sau „specialiști“ în educație, ci de la însuși diriguitorul școlii, așezat pe scaunul lui Spiru Haret.

Logica evoluției ne-ar îndemna să avem o viziune mai optimistă. După trei decenii și mai bine de căutări, experimente și schimbări, situate sub egida unei sintagme repetate obsesiv pe toate drumurile și mediile, „reforma educației“, școala noastră ar fi trebuit să fie mult mai departe, poate în „punctul maxim“ al evoluției sale. Dar, în loc să progreseze, dă înapoi până la nivelul cel mai de jos, și nu la orice capitol, ci la calitate. Or, calitatea exprimă însăși esența procesului educațional. În lipsa calității, chiar când alte elemente și condiții ar fi întrunite, există pericolul ca totul să devină un simulacru. Dezamăgitor și frustrant pentru o întreagă societate în raport cu importanța educației, cu așteptările și speranțele investite în școală, cu dreptul milioanelor de copii de a beneficia de o educație de calitate, așa cum se întâmplă în țările civilizate ale Europei.

O privire în realitatea școlii ne aduce serioase motive de îngrijorare. Un semnal de alarmă rămân rezultatele testelor PISA, desfășurate sub egida OECD. Conform acestora, elevii români ocupă primul loc în Europa la analfabetism funcțional. Fapt de o gravitate excepțională, aproape jumătate dintre ei nu înțeleg ceea ce citesc. Rezultatele slabe nu se limitează la sfera lecturii, ci privesc și alte domenii fundamentale: matematica și științele. Chiar dacă uneori contestate cu privire la relevanța evaluării, testele în cauză nu sunt departe de adevăr. Justețea lor este confirmată fără drept de apel de nivelul scăzut al cunoștințelor și al culturii generale în rândul unei mari părți a elevilor. Nivel care, la rândul lui, transpare în rezultatele nesatisfăcătoare obținute de elevi la examenele naționale.

Prima explicație este și cea mai la îndemână: elevii nu mai învață, ei sunt de vină. Ar trebui săpat însă mai adânc. Elevii nu mai învață sau nu mai învață suficient pentru că nu sunt suficient ajutați să învețe. Ba unii chiar depun eforturi, dar obțin tot rezultate nemulțumitoare. Trista situație, care nu trebuie pusă doar în sarcina elevilor, reprezintă, în mod esențial, un eșec al școlii. Este rezultatul unor abordări tot mai formale și superficiale, într-o rutină didactică, desfășurată de-a lungul anilor, care pune accentul mai mult pe proces decât pe conținut. Problema trădează, de asemenea, insuficiența preocupării pentru eficiența și pragmatismul învățării. În direcția unor obiective clar definite, actul didactic ar trebui să fie eliberat de balastul informațional și focalizat pe conținuturi fundamentale, abordate în perspective și conexiuni interdisciplinare și transdisciplinare, care să asigure o cuprindere mai largă și mai complexă a domeniului explorat. Dar, tot în virtutea tradi­ției, școala mizează, în continuare, mai mult pe cantitate decât pe calitate, pe memorizare și acumulare de date decât pe procesare mentală și înțelegere, pe spirit critic și creativitate.

Lărgind cadrul discuției, în declinul calității educației sunt implicate și alte cauze. Una dintre ele este scăderea motivației profesorilor în performarea didactică din cauza salariilor mici și a perspectivelor limitate ale profesiei. Totul se întâmplă pe fondul subfinanțării educației, fenomen cronic, care polarizează nemulțumi­rile oamenilor catedrei și antrenează un întreg lanț al efectelor în ceea ce privește șansele educației ca sistem și proces de a ține pasul cu schimbările și necesitățile societale. Se adaugă diminuarea interesului elevilor pentru învățare, degradarea atmosferei din școală prin scăderea disciplinei, într-un mediu social dominat de confuzia valorilor, într-o societate care impune false valori și pseudo-modele, guvernată de un consumerism agresiv.

Aria crizei care cuprinde educația românească nu se limitează la aceste aspecte. Învățământul rural rămâne într-o situație critică din punctul de vedere al accesului, frecventării, mentalității, condițiilor, personalului didactic calificat și, nu în ultimul rând, al calității. Au curs râuri de cerneală pe această temă fără ca lucrurile să se schimbe în mod semnificativ. Sunt încă multe școli în spațiul României rurale care nu oferă condițiile propice unei educații de secol XXI. Dincolo de infrastructură și logistică, problema cea mai gravă o constituie lipsa personalului didactic calificat, ceea ce determină implicarea suplinitorilor, chiar necalificați în actul predării. Calitatea educației în aceste condiții rămâne o utopie. O atare stare de lucruri se reflectă în rezultatele slabe și foarte slabe obținute de elevii de la țară la Evaluarea Na­­țională și Bacalaureat. Spre completarea dramatică a peisajului, trebuie adăugate sărăcia, mentalitatea retrogradă, abandonul școlar în continuare ridicat. Discuția comportă și implicații morale, care acuză lipsa egalității de șanse și discriminarea copiilor în posibilitățile de dezvoltare și realizare. Și aici, lipsa susținerii financiare explică, în mare măsură, o realitate în continuare critică.

O discuție separată necesită învățământul universitar. Pe fondul celor două principii specifice domeniului, autonomia universitară și autoguvernarea, acesta este, în general, privit ca un continent separat al învățământului și lăsat în planul secund al dezbaterii despre educație. Iese, periodic, în relief doar prin teme punctuale, în special legate de clasamentele internaționale. Nu trebuie însă uitat că învățământul superior este legat ombilical de cel preuniversitar, fiind beneficiarul direct al acestuia. Calitatea educației din liceu influențează în mod direct calitatea stu­diilor universitare. În mod logic și cauzal, situația actuală din preuniversitar, care acuză declinul calității până la un „punct minim“, nu poate să nu-și pună amprenta și asupra învățământului superior. În căutare perpetuă de studenți, universitățile deschid larg porțile absolvenților de liceu, renunțând, multe dintre ele, la selecția riguroasă. Un declin vizibil al calității se manifestă, în aceste condiții, și la nivelul învățământului superior. I se adaugă nivelul scăzut al cercetării științifice, explicabil tot prin finanțarea insuficientă. Un factor favorizant al declinului calității îl consti­tuie opțiunea pentru universități străine a multora dintre cei mai buni absolvenți de liceu. Toate acestea se reflectă, ca într-un test al adevărului despre calitate, eficiență și performanță, în situarea nesatisfăcătoare a universităților românești în clasamentele internaționale ori chiar în absența acestora din marile ierarhii academice.

Învățământul românesc se află astăzi într-un vast proces de reformare, cu schimbări esențiale care privesc viziunea, obiectivele, structura și conținuturile educației și evaluarea rezultatelor. Procesul este conectat la obiectivele Programului România Educată, care-și propune să transforme învățământul într-un mediu al educației de calitate, într-un sistem competitiv pe plan european și internațional, în direcția sincronizării cu evoluțiile din Uniunea Europeană. Programul în cauză poate fi ceea ce a lipsit până acum educației: un cadru conceptual și administrativ care să asigure coerența proceselor sub egida reformei. Această absență poate explica și eșecurile înregistrate în învățământ de-a lungul ultimelor trei decenii, în ciuda valabilității unor inițiative și măsuri, în ciuda bunelor intenții și a desfășurărilor de forțe. Erau necesare o viziune comprehensivă, un cadru de desfășurare și definirea obiectivelor fundamentale ale unui proces complex și complicat, de interes major pentru toți.

Totuși, în raport cu amploarea și complexitatea schimbărilor aflate deja în curs, ceea ce pare că lipsește demersurilor actuale este o dezbatere calificată purtată de specialiști autentici în educație, de universitari de elită, de profesori performanți, legitimați de rezultate, de reprezentanți ai beneficiarilor, elevi și părinți, de oameni de cultură emblematici, dincolo de orice determinări politice. Procesul schimbării are ne­voie de o solidă fundamentare conceptuală, științifică, etică și socială, care să susțină noul edificiu al educației. O altă idee sub semnul necesității privește faptul că, pentru a produce efecte benefice, pentru a schimba ceva în bine în educația românească, noua reformă trebuie să se adreseze cauzelor care au determinat starea de lucruri actuală, cu profunde rădăcini în trecutul recent. Altfel spus, să privească fondul, nu doar formele, să determine schimbări de fond, profund întemeiate și argumentate, și nu doar de formă. Orice altă abordare comportă riscuri majore în țara care a teoretizat strălucit, experimentându-l din plin, paradoxul formelor fără fond.

Articol publicat în Tribuna Învățământului nr. 30-31 – iunie / iulie 2022