Scriam într-un articol anterior in­titulat Declinul lecturii și publicat tot de Tribuna învățământului despre tulburătoarea actualitate a acestei teme, căci lectura, după părerea mea, este o disciplină a discipline­lor, indiferent din ce domeniu. Cartea în format tipărit sau online, formate accesibile astăzi, oferă posibilitatea de a citi chiar și în spații nedestinate lecturii, așa cum erau obișnuite generațiile de seniori, și mă refer, în special, la biblioteci. Însă vocația lecturii în acest mileniu în care inteligența artificială – prin reprezentanții ei, roboții – poate să răspundă la întrebările noastre, se rezumă, din păcate, doar la ceea ce ne interesează pe moment, adică textul scurt, explicativ, chipurile esența unei opere. Cum să rezumi Luceafărul (M. Eminescu), Di­vina Comedie (Dante Aligheri), Mahabha­rata, cel mai lung poem din lume, cu o întindere de 200.000 de versuri, o epopee de mărimi neobișnuite, de cincisprezece ori mai voluminoasă decât Iliada și de aproximativ trei ori mai lungă decât Biblia? Ce rezumat s-ar putea face și mai ales ce s-ar putea înțelege, de exemplu, din Mantaua de Gogol, când autorul, printre altele, al volumelor Crimă și pedeapsă – una dintre cele mai cunoscute opere literare ale tuturor timpurilor, Frații Karamazov, Demonii etc., Dostoievski, afirma: „Noi toți am ieșit din Mantaua lui Gogol“? Sigur, am luat ca exemple, la întâmplare, câteva opere fundamentale ale lumii, dar ele pot continua cu titluri fără de care literatura ar fi mai să­­racă. Nu aș dori să compar învățământul de ieri cu cel de azi, mai ales din motive care țin de regimul politic din cele două perioade, apoi de posibilitățile fiecărei etape, dar pot să scriu fără să ezit că lectura – pentru dezvoltarea orizontului spiritual – ar trebui să nu fie rezumată doar la rezumate. Lipsa lecturii creează breșe, să nu spun falii, în educația copilului, a tinerilor, creează omul nou, care se mulțumește să i se spună în rezumat, firește, doar „cât să treacă strada“, pentru că lectura nu mai este o prioritate. Revin și îmi pun fireasca întrebare: cum să rezumi operele lui Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, din care elevii au avut de scris un „eseu de minimum 400 de cuvinte în care să prezinte particularitățile unui text studiat“? Cum poți analiza „două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj, semnificative pentru textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe, comunicări narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.)“, atunci când rezumatul este baza lecturii? Rezultatele obținute reprezintă limpede și de netăgăduit răspunsul la întrebări. Am totuși o nedumerire legată de substantivul neutru incipit care, conform definiției din DEX 98, este o „formulă introductivă dintr-o carte tipărită sau dintr-un manuscris antic sau medieval, care cuprindea titlul lucrării și numele autorului. – Din lat. [hic] incipit, «aici începe»“. Or textele care trebuiau analizate aparțin unor scriitori din secolul XX.

De bună seamă, expresie (locuțiune adverbială) care a bulversat generația aflată la examenul maturității (nu generalizez, firește!) are sinonime care sunt sau ar trebui să fie folosite fără dificultate, și mă refer doar la „desigur“, „firește“, ele fiind înlocuite frecvent cu „of course“ în vorbirea curentă, fiindcă limba română, din păcate, nu ar avea atâta sonoritate și eleganță precum limba lui Shakespeare… Sigur, nu putem pune semnul egalității între o limbă și alta, fiindcă istoria fiecărei țări în parte s-a scris diferit și limba a evoluat diferit. Cred că cea mai bună explicație este cea a lui Vasile Alecsandri, poetul, dramaturgul, folcloristul, omul politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în Ro­­mânia, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea: „Limba este cartea de noblețe a unui neam“. Revenind la zilele noastre, un specialist în dezvoltare personală și am înțeles – sau poate nu am înțeles – afirma într-o emisiune de largă audiență că tânăra generație vorbitoare de limbi europene de largă circulație are probleme în a citi și a înțelege poezia clasică românească, că limba în care a fost scrisă nu mai poate fi înțeleasă, susținând că exprimarea e învechită. Limba, ­greoaie. Specialistul cu pricina este unul dintre formatorii de opinie, fiind și profesor, și explica serios că altele trebuie să fie lecturile noilor generații, adică literatură străină, poate și cea română, nu sunt sigură, fiindcă îndemnul nu a fost explicit, cea scrisă de la anul 2000 încoace. Dacă aceasta este opinia fie și numai a unui specialist, că literatura română nu mai corespunde noilor standarde de înțelegere, atunci înțeleg de ce foarte mulți dintre elevii care au susținut examenele de Evaluare Națională și de Bacalaureat la limba și literatura română în acest an nu au reușit să treacă pragul și să obțină măcar nota minimă de trecere! Nu demult, Nichita Stănescu (scriitor și eseist român, membru post-mortem al Academiei Ro­mâne), considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă“, afirma: „A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numește, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește“.

Revenind la ideea de rezumat al operelor literare, sigur, sunt cazuri în care răspunsul este satisfăcător pentru nevoile imediate ale celui care are curizitatea să întrebe, dar cultura noastră nu trebuie să se rezume în mod special doar la rezumate (în cele mai multe cazuri). Este adevărat că rezumatul e calea cea mai scurtă de a afla câte ceva despre un scriitor sau altul, despre o operă literară sau alta, dar această formă de cunoștere a unei opere sau a unui scriitor este ca o invitație la un eveniment, cu promisinea că dacă vii, vei afla amănnte. Rezumatul este, în opinia mea, și o formă de publicitate, un îndemn de a citi opera, fiindcă autorul rezumatului oferă o părere subiectivă asupra conținutului. Între lectura integrală a unei opere și rezumatul acesteia este o „cale atât de lungă“, vorba poetului nepereche. Aș vrea să mai adaug o definiție dată limbii române de Fănuș Neagu, povestitor, memorialist, nuvelist, romancier și dramaturg român, director al Teatrului Național din București (1993-1996), membru corespondent al Academiei Române (1993) și membru titular din anul 2001: „Limba română e actul meu de naștere, eu sunt ființă sub măslinul ei, care rodește de două mii de ani, dreptul meu e să-i țin dealul verde și bătut de soare și să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce țâșnesc din ea“.

Ar trebui amintit și examenul de Evaluare Națională, mai ales în mediul rural, la care un sfert sau mai puțin din numărul copiilor înscriși au reușit să treacă pragul psihologic al notei minime. Putem aminti că fiecare copil ar trebui să beneficieze de instrucție, care este obligația pă­­rinților, și de educație, care revine școlii. Au fost doi ani în care acești copii au stat acasă, mulți fără posibilitatea de a participa la învățământul online. Motivele se cunosc, ar fi un nonsens să mai dezbatem subiectul. În aceste condiții, cine poate fi răspunzător de faptul că nu au reușit să facă față primei lor mari încercări? Părinții sau școala ca instituție a statului? Se vorbește tot mai des despre două Românii: cea rurală și cea urbană și astfel egalitatea de șanse a copiilor care studiază în școlile de la orașe și sate rămâne, deocamdată, doar o figură de stil.

Poate că este interesant de amintit scena din filmul Moromeții 2, regia: Stere Gulea, adaptare după romanul omonim al lui Marin Preda, scenă în care Ilie Mo­­romete îl întreabă pe fiul cel mic, Niculae, de ce citește. Răspunsul este esența de­mersului de a îndemna la lectură, de a fi prieten cu cartea, indiferent unde te-ai afla, la oraș sau la sat:

„– Niculae, de ce citești, mă?

– Ca să știu.

– Ce să știi?

– Ce nu știu.

– Și știi?“

Aceasta este întrebarea și pentru astăzi, în secolul 21, în mileniul trei.

Pușa Roth – membră a USR, membră a UZPR, redactor-șef adjunct al Revistei Culturale Leviathan, director al Editurii Leviathan

Articol publicat în nr. 41-42-43 al revistei Tribuna Învățământului