Reziliența în mediul educațional

Reziliența în mediul educațional
Foto: dreamstime

Școala – furnizorul de calitate în educație

Mediul se schimbă foarte repede, se remodelează într-un ritm rapid, în spe­cial pentru că apariția noilor tehnologii schimbă societatea, schimbă modul în care trăim, felul în care suntem, comunicăm și facem afaceri și, de asemenea, modul în care învățăm. În consecință, sistemele noastre educaționale se confruntă cu presiuni semnificative de a schimba și modul în care ne educăm copiii pentru a putea să-i pregăm să trăiască, să învețe și să lucreze într-o eră digitală globală.

Pentru a ne adapta la o piață a muncii în continuă schimbare, este necesară im­­plementarea unei politici a asigurării calității în educație. Această implementare se face treptat și implică eficacitatea ofertei educaționale, atingerea unor standarde prestabilite prin stimularea în rândul ti­nerilor a unor angajamente de învățare reziliente, pe parcursul întregii vieți.

Calitatea, echitatea și eficiența sunt cei trei piloni ai reformelor educaționale din ultimele decenii din Europa și din în­­treaga lume. Calitatea educației reprezintă centrul de interes al învățământului. La fel de importante sunt nevoile participanților angajați în procesul de învățare, precum și cerințele comunității și ale an­gajatorilor, exprimate într-un mediu mai bine planificat, bazat pe coordonare și cooperare.

Îmbunătățirea continuă a calității educației este un principiu al școlii mo­derne, care promovează un „produs finit“ de calitate, adică omul educat, rezilient, care învață pe tot parcursul vieții și care se adaptează mediului în care trăiește.

Esența educației la orice nivel este de a produce o persoană informată, calificată și productivă, cu o minte sănătoasă. Cunoștințele dobândite prin educație ar trebui să fie de durată, ar trebui să fie utilizate de elevi pe tot parcursul vieții. Orr (1991) afirmă că: „Scopul educației nu este stăpânirea materiei, ci a propriei persoane; cel care învață este instrumentul. Așa cum am folosi un ciocan și o daltă pentru a sculpta un bloc de marmură, așa ne folosim ideile și cunoștințele pentru a ne structura propria personalitate. În cea mai mare parte, scopul educației nu mai este să umplem mintea elevilor cu tot felul de arte, tehnici, metode și informații, ci să producem efecte de care adultul se va folosi în viață“.

Bunăstarea copiilor trebuie să aibă prioritate în modelarea mediului și susținerea experiențelor de învățare, astfel încât elevii să poată învăța reziliența și să crească optim și, în cele din urmă, să prospere. Reziliența trebuie încorporată în politicile și practicile educaționale existente, pentru a se asigura cele mai creative și eficiente soluții în educația de calitate a copiilor.

„Reziliența“ evidențiază importanța îmbrățișării schimbării, a dezvoltării ca­pacității de adaptare și a promovării co­nexiunilor pentru a prospera într-o lume din ce în ce mai complexă și incertă. Asociația Americană de Psihologie (2014) definește reziliența ca fiind „procesul de adaptare cu bine în fața adversității, traumelor, tragediei, amenințărilor sau chiar surselor semnificative de stres“.

Construirea rezilienței în context școlar

Cheia implementării unei educații de calitate în școală constă în furnizarea eficientă a unor programe de educație pentru sănătate mintală și reziliență. Identificarea și sprijinirea copiilor care pot fi vulnerabili sau expuși riscului este cheia pentru sănătatea mintală de succes, fiind rodul unei cooperări între școli și gama de servicii/agenții disponibile din educație, sănătate și din comunitate.

De ce școala poate promova reziliența?

Școala, o colecție structurată de resurse umane și non-umane dirijate spre atingerea unor finalități prestabilite, are o structură (de comunicare, decizională, de raportare, de roluri, de putere) și interacțiuni (relații). Este un mediu sigur de sus­ținere a dezvoltării abilităților de viață și a rezilienței, care joacă un rol vital în promovarea sănătății mintale pozitive la copii.

Mai mult decât orice instituție, cu ex­cepția familiei, școlile pot asigura mediul rezilient, oferă condițiile care încurajează reziliența tinerilor, adulții de mâine (Henderson și Milstein, 2003).

Școlile oferă o gamă largă de oportunități pentru stimularea rezilienței, dezvoltă posibilitățile de dezvoltare a stimei de sine, a eficacității, fac posibile oportunitățile constructive în contactul cu semenii. Emmy Werner a susținut ideea că un profesor preferat poate oferi mai mult, are impact mai profund în planul rezilienței decât în dezvoltare academică. (Zimmerman, 1994).

În afara sălii de clasă, școlile pot promova o cultură a rezilienței, iar programele implementate la nivelul școlii vor construi norme sociale pozitive, vor ge­nera un sentiment de conexiune între profesori, colegi și obiectivele academice ale școlii. Indiferent de ce materie predau, educatorii care cultivă reziliența elevilor, construiesc următoarea generație de oameni puternici și încrezători, cu resurse și abilități de viață reziliente.

Această abordare se aliniază cu o filozofie din cadrul psihologiei pozitive, conform căreia schimbarea este necesară și la nivel de școală, și nu numai în sălile de clasă. Programele implementate pot dezvolta un climat școlar bazat pe reziliență, îi învață pe copii strategii de „asertivitate, negociere, de luare eficientă a deciziilor și de a face față situațiilor și emoțiilor dificile, precum și de rezolvare a problemelor sociale“ (Namka, 2014).

Reziliența este definită frecvent drept capacitatea ființelor umane de a se adapta într-o manieră pozitivă la situații nefavorabile. Reziliența implică capacitatea de gestionare și ajustare personală în timpul condițiilor adverse, crearea unor noi opțiuni cu ajutorul creativității și aplicarea unor strategii de rezolvare a problemelor precum:

  • păstrarea calmului înainte de a lua o decizie;
  • oferirea suportului persoanelor aflate în situații similare;
  • curiozitatea de a descoperi informații noi pentru a lărgi paleta de soluții și perspective;
  • dobândirea unor diverse perspective și opțiuni înainte de a soluționa o dificultate;
  • exersarea capacității de adaptare la o schimbare inconfortabilă.

Cum arată un copil rezilient? Proiectul Internațional de Reziliență (Grotberg, 1997) folosește o listă din 15 itemi care indică reziliența la un copil:

  • copilul are pe cineva care îl iubește total (necondiționat);
  • copilul are o persoană în vârstă în afara casei, căreia îi poate spune despre problemele și sentimentele sale;
  • copilul este lăudat pentru succesele sale;
  • copilul poate conta pe familia lui când are nevoie;
  • copilul cunoaște pe cineva cu care vrea să se asemene în viitor;
  • copilul crede că lucrurile vor decurge bine;
  • copilul face lucruri drăguțe care îi fac pe oameni să se bucure;
  • copilul crede într-o putere mai mare decât se vede;
  • copilul este dispus să încerce lucruri noi;
  • copilului îi place să realizeze în ceea ce face;
  • copilul simte diferențele privind re­­zultatele/modurile în care ies lucrurile;
  • copilul se place pe sine;
  • copilul se poate concentra asupra unei sarcini și poate rămâne cu ea;
  • copilul are simțul umorului;
  • copilul își face planuri pentru a face lucruri.

Cum creăm o cultură a rezilienței care prosperă în interiorul și dincolo de zidurile sălii de clasă?

Nu este ușor să se predea reziliența la clasă, însă este crucial. Profesorii care dezvoltă reziliența ar putea schimba traiectoria vieții elevilor lor. Reziliența depășește memorarea, calculul și alte metode tradiționale de învățare, necesită interacțiune și implicare. Ea se referă la procesul de a deveni, pe care copiii îl înțeleg odată ce își dezvoltă o credință fermă despre locul lor în lume.

Școala este acel mediu sigur și armonios care oferă sprijin în procesul dezvoltării personale, propune programe de în­vățare care promovează reziliența, cu un caracter de includere socială, are resursele și specialiștii care răspund nevoilor co­­lective și individuale ale elevilor, asigurând accesul și egalitatea șanselor pentru elevi.

Învățarea este un proces relațional și emoțional. Cercetările indică faptul că derularea în școli a programelor de învățare socio-emoțională, sănătate mintală, de prevenire a violenței, constituie una dintre cele mai eficiente modalități de a sprijini bunăstarea psihologică a copiilor și tinerilor, inclusiv a celor care se confruntă cu probleme de adaptare sau marginalizare. O astfel de abordare recunoaște nevoile sociale, emoționale și fizice ale elevilor și include reziliența ca obiectiv cheie de învățare. Abordarea rezilienței în școală este, prin urmare, cheia privind creșterea rezultatelor educaționale.

Leadership-ul este o altă componentă critică a transformării educației, care îi încurajează pe educatori să inspire colaborarea și să creeze soluții împreună cu partenerii școlii și cei comunitari, pentru a conduce la rezultate pozitive în achizi­țiile învățării reziliente pentru toți copiii.

Educația înseamnă schimbare și creativitate, prin urmare ar trebui să existe modele creative pentru implicarea într-o schimbare a peisajului educațional. Educația în secolul al XXI-lea este diferită de ceea ce a fost în secolul al XVII-lea sau secolul al XVIII-lea din cauza schimbărilor în timp și, de asemenea, a variațiilor de nevoi speciale la elevi, în această lume a progresului tehnologic. În această setare, informațiile noi valorează mai mult decât informațiile vechi, iar învățarea nu se oprește niciodată.

Ioana Șandru – dr. psiholog, Colegiul Național Mihai Viteazul, București

Articol publicat în nr. 49-50 al revistei Tribuna Învățământului