Sub acest titlu, în preajma marcării și în cinstea aniversării a 100 de ani de la actul istoric din 27 martie/9 aprilie 1918, prin care Sfatul Țării a hotărât că Basarabia, „în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să‑și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna, se unește cu mama sa România“, la Chișinău s‑au desfășurat lucrările unei conferințe internaționale la care au participat peste 100 de specialiști în drept, reprezentând cinci institute și centre de cercetare științifică academică și universitară și 25 de facultăți de drept din România și Republica Moldova.
Având ca organizatori structurile‑fanion ale cercetării științifice și învățământului superior juridic din cele două state româneşti de o parte și de alta a Prutului – respectiv, Institutul de Cercetări Politice și Juridice al Academiei de Științe a Republicii Moldova, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu“ al Academiei Române, Facultatea de Drept a Universității de Stat a Moldovei și Facultatea de Drept a Universității din București – reuniunea s‑a transformat, pe lângă un cadru comun de evocare și abordare științifică a reperelor trecutului, transformării lor în fundamente ale continuității și reflecția ei asupra prezentului și mai ales a viitorului, într‑un for – congres ad hoc – de exprimare a aspirațiilor profesionale, ale domeniului de apartenență și generale în materie.
Din perspectiva primei dimensiuni asumate, am pornit de la constatarea, indubitabilă, că, într‑adevăr, unitatea juridică (lato sensu) a reprezentat o componentă esențială a existenței poporului român și, respectiv, o constantă a preocupărilor științifice de cercetare și exprimare a sa.
Ea a îmbrăcat diferite forme de reflectare de‑a lungul timpului și a dobândit o importanță excepțională cu deosebire în epoca modernă, cea a „naționalităților și a dreptului istoric“. A fost „cheia de boltă“ a așezămintelor statului român modern, unitar create după prima unire din 1859 și la fel a avut un rol hotărâtor în desăvârșirea lor și după 1918.
Basarabia a fost nu numai prima provincie care s‑a unit cu Vechiul Regat, ci şi cea în care, în cel mai scurt timp, s‑a introdus justiția și administrația românești. Mai întâi, „întru îndeplinirea dorințelor articulate de Sfatul Țării din Chișinău“ și „pentru o strânsă colaborare cu această parte a României lipsită încă de reprezentațiunea ei în Parlamentul Țării“ prin Înaltul Decret Regal nr. 843 din 9 aprilie 1918 erau numiți „miniștri secretari de stat fără portofoliu: Ion Inculeț și dr. Daniel Ciugureanu“. În urma actului istoric de la 27 martie/9 aprilie, în condiţiile în care numai Constituanta putea hotărî „asimilarea Basarabiei cu Țara‑Mumă din punct de vedere administrativ și judiciar“ s‑a impus „ca o lucrare de organizare a serviciilor statului“, cu titlu de urgență, „întocmirea unui consiliu provizoriu de directori care să servească de legătură între organele de stat ale Țării cu Basarabia“. Prin Înaltul Decret Regal nr. 852 din 9/22 aprilie se înființa „consiliul de directori pentru administrația provizorie provincială a Basarabiei“ ce urma a fi, în principal, consultat „în toate chestiunile care urmau a fi rezolvate pe cale de decrete, în așteptarea unei lucrări administrative“. O altă măsură administrativă importantă a reprezentat‑o numirea de noi prefecți în cele nouă județe basarabene, la 9/22 aprilie 1918 pentru județele: Chișinău, Soroca, Orhei, Izmail, Cahul, Bălți și Hotin, iar la 11/24 aprilie pentru Ackerman și Bender. Activitățile de judecată aproape că nu au fost întrerupte, structurile judiciare rusești fiind rapid înlocuite, aşa încât la 22 octombrie 1918 s‑a deschis primul an judecătoresc la Chișinău, iar la 10 noiembrie, adică la nici trei săptămâni tribunalul din localitate îşi ținea prima sa ședință în noua formulă statală. La telegrama adresată de participanți și prin care se exprima, printre altele, încrederea că „Magistrații din Basarabia vor ști să‑și facă datoria de apostoli ai românismului“, regele Ferdinand mulțumea pentru sentimentele manifestate și, la rându‑i, aprecia: „Conștienți de înalta lor misiune ca păzitori ai dreptăței și purtătorii sufletului românesc, vor ști să strângă tot mai tare legăturile de unire indisolubilă între cele două părți ale țării. Prin judecată dreaptă, vor câștiga încrederea și prin încredere iubirea care este cel mai tare ciment de unire“. În discursul său inaugural, la rândul său, ministrul justiției, I. Mitilineu, îşi exprima speranța că „Justiția românească va fi la înălțimea actului patriotic şi moral, ce s‑a îndeplinit: Unirea!“. Într‑adevăr, prin Decretul‑lege nr. 2770 din 6 octombrie 1918 pentru organizarea instanțelor judecătorești în Basarabia, prima grijă a legiuitorului a fost aceea de a da „îndrumare națională operei de împărțire a dreptății, prin organizarea ei pe baze moderne și prin proclamarea limbii române ca limbă oficială atât în vorbire, cât și în actele scrise“. Era un act de importanță istorică majoră, întrucât „reintroducerea limbii strămoșești în drepturile ei istorice ca organ oficial de împărțire a dreptății“ a făcut ca „justiția românească să se apropie de sufletul și graiul populației autohtone de la țară, căreia i‑a întredeschis noi orizonturi de propășire și dezvoltare prin rechemarea ei la viața proprie culturală și națională“.
Astăzi, departe de a reprezenta o provocare depășită prin semnificațiile sale primordiale, chiar anacronică, dacă nu discutabilă, în contextul post‑modernității și afirmării integrării europene, a mondializării uniformizatoare, inclusiv juridice, problema unității și unificării juridice se manifestă în termeni specifici, dar nu mai puțin însemnați. Ea dobândește o importanță absolută în situații excepționale, precum cea românească, în care evidența istorică și realistă trebuie să se plece în fața imperativului geostrategic. Singurul răspuns posibil și soluție acceptabilă devin astfel unele pe cât de abstracte, pe atât de valabile și, în acest mod, necesare: cele de natură cultural‑științifică. Din această perspectivă, s‑ar impune regândită și misiunea ce revine mediului academico‑universitar juridic, ai cărui reprezentați legitimi sunt prezenți în aceste zile în cadrul primitor al Academiei de Științe a Republicii Moldova.
În consonanță cu asemenea gânduri, constatări și speranțe, ca diriguitor al Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu“ al Academiei Române, depozitarul tradițiilor și exponentul principal al cercetării științifice pe tărâmul dreptului din România, pe seama și din împuternicirea sa ne‑am asumat respon­sabilitatea de a fundamenta teoretic și exprima, practic, o posibilă revenire a Basarabiei (aproximativ în granițele Republicii Moldova de astăzi, însă fără cu cele trei județe din sud și o parte din nord, înglobate Ucrainei) în spațiul juridic românesc și refacere a idealului suprem de acum un veac și etern al tuturor românilor.
Problema unității juridice a spațiului etnic românesc, ca una a întregului popor român, s‑a pus și se ridică astăzi, în termeni diferiți, deose­bindu‑se de la o etapă istorică la alta, în funcție de realitățile în contextul cărora se exprimă.
„Basarabia a rămas românească şi pe terenul Dreptului, ca în toate formele vieții poporului său“ – astfel îşi încheia Andrei Rădulescu comunicarea susţinută în ședința publică a Academiei Române la 3 iulie 1942 despre Dreptul românesc în Basarabia, și formula concluzia aferentă timpului istoric de atunci. Dincolo de contextul istoric concret, problemele de fond ale comunicării savantului român priveau semnificațiile procesului mai larg al unificării legislative prin care România trebuise să integreze în spațiul dreptului pozitiv românesc provinciile aflate până în 1918 sub suveranitate străină şi sub incidența unor sisteme juridice distincte. Abordând într‑o altă comunicare acest din urmă demers, savantul jurist pleda pentru introducerea prin extindere a legislației Vechiului Regat în toate aceste provincii, şi este, astfel, cu atât mai de înțeles de ce abordarea în special a problemei Basarabiei țintea, înainte de orice, sublinierea continuității aplicării dreptului românesc – ca drept romano‑bizantin, în sudul Basarabiei chiar ca drept român modern aplicabil din 1856 şi rămas în vigoare şi după 1878 – chiar şi în condiţiile suveranității Imperiului Rus. La rândul ei, unificarea legislativă românească de după 1918 era privită de Andrei Rădulescu nu numai ca expresie a unității naționale a poporului român, ci şi ca o manifestare esențială a suveranității sale. La rândul lor, marii juriști basarabeni ai timpului considerau că statul român și‑a păstrat întotdeauna suveranitatea națională asupra Basarabiei, și că prin actul din 27 martie/9 aprilie 1918 și‑a recăpătat suveranitatea politică și bisericească asupra ei, pe care în trecut o exercitase în decurs de veacuri întregi, dar care fusese întreruptă prin accidentul istoric din 1812.
Cadrul şi liniile generale presupuse de o atare actualizare pot fi cel mai bine înțelese pornind chiar de la problema interbelică a unificării legislative româneşti, atunci când pe teritoriul României dreptul Vechiului Regat coexista în Banat şi Transilvania cu dreptul maghiar, în Bucovina cu dreptul austriac şi în Basarabia cu dreptul rus. La o privire mai atentă, din punctul de vedere al științei dreptului, această coexistență poate fi redusă la o afacere internă a familiei dreptului romano‑germanic în care sistemul francez perpetuat în Vechiul Regat trebuia acomodat cu sistemul pandectisticii germane, receptat prin intermediul științei juridice în Austria, Rusia şi Ungaria. Dezvoltat în cadrul paradigmei Școlii Istorice a Dreptului, acest sistem pornea de la premisa că dreptul reprezintă creația proprie spiritului unui popor şi este exprimat nu numai prin legile statului, ci mai ales prin opera doctrinară a juriștilor savanți. Problema românilor din noile provincii putea fi astfel şi mai bine pusă în lumină: supuși unor state străine, aceștia se confruntau cu un drept ce exprima (sau trebuia să exprime) dreptul altor popoare, iar dacă Andrei Rădulescu vedea în unificarea legislativă singurul mod prin care toți românii puteau deveni subiecții unui drept exprimând spiritul propriului lor popor, aceasta se datora faptului că în România acelui timp paradigma statalist‑franceză rămăsese încă en vogue.
…După mai bine de 70 de ani, problema continuității dreptului românesc din Basarabia trebuie ridicată şi discutată în alți termeni. Astăzi, chestiunea vechiului drept românesc scris ca drept romano‑bizantin poate fi considerată ca aparţinând în totalitate istoriei, iar în condiţiile în care dreptul românesc este înțeles în continuare ca fiind identic cu legea română, o asemenea continuitate devine problematică.
Revenirea Basarabiei în spațiul juridic românesc a urmat în anul 1918 logica evidențiată de două acte fundamentale: hotărârea Sfatului Țării din 27 martie/9 aprilie 1918, acceptată prin Decretul Regal nr. 842 de la aceeași dată și, respectiv, Legea pentru extinderea în Basarabia a unor dispoziții din legislația Vechiului Regat din 4 aprilie 1928 (intrată în vigoare peste două luni, la 1 iunie). Prin primele, expresie a voinței naționale, mai întâi Basarabia a revenit în spațiul politic românesc, în contextul în care prin „spațiul politic“ înțelegem teritoriul asupra căruia se exercită suveranitatea statului român. Un deceniu mai târziu, prin legea din 1928 era încheiat procesul așa‑numitei unificări legislative prin extinderea deplină a legislației Vechiului Regat și asupra teritoriului Moldovei dintre Prut și Nistru, acesta din urmă revenind astfel în întregime în spațiul juridic românesc. Așa cum reiese din expunerile marilor juriști contemporani ori chiar participanți activi la acest proces, precum Andrei Rădulescu (1880‑1959) ori Vespasian Erbiceanu (1863‑1943), „spațiul juridic“ se confunda cu spațiul legislativ, la rândul lui acesta nefiind altceva decât o calificare specifică a spațiului politic din perspectivă juridică, mai precis din cea a unei concepții despre drept grație căreia acesta din urmă era identificat cu legea înțeleasă ca expresie a suveranității. Din acest motiv, revenirea Basarabiei în spațiul juridic românesc, chiar în condițiile în care se întemeia pe voința liber exprimată a românilor din Moldova răsăriteană reprezentați în 1918 prin Sfatul Țării de la Chișinău, nu se putea realiza formal decât prin acte decizionale ale puterii de stat de la București, în condițiile mecanismelor democratice ale epocii.
În mod semnificativ, conferința de astăzi având ca temă tot revenirea Basarabiei în spațiul juridic românesc și fiind astfel prima manifestare care reunește sub această temă comunitatea academică românească de pe ambele maluri ale Prutului are loc nu la București, ci la Chișinău. Logica acestui proces, așa cum avem a‑l gândi astăzi împreună și a‑l realiza de asemenea prin eforturi comune și într‑o perioadă probabil mai întinsă decât deceniul scurs între 1918 și 1928, este alta și pe cât de mult am dorit să marcăm prin reuniunea și intervențiile noastre momentele de atunci, pe atât de mult am dori și să subliniem importanța acestei diferențe. Dacă atunci știința juridică românească nu juca decât rolul unei tehnici așezată în serviciul unificării legislative și pe deplin subordonată imperativelor politice, realizată, de altfel, mai ales prin contribuția magistraților și a legiuitorului, astăzi ea este chemată să joace rolul esențial în realizarea acestei unificări, fiind chemată să ia în serios atât diferența fundamentală și prea ades neglijată dintre lege și drept, cât și propriul rol de cultivatoare și păzitoare a dreptului românesc înțeles ca expresie a spiritului poporului român – un singur popor, chiar trăitor astăzi nu în unul, ci în două state suverane.
Așadar, revenirea Moldovei dintre Prut și Nistru în spațiul juridic românesc trebuie reconsiderată și actualizată în termenii drep­tului înțeles în mod esențial ca manifestare a identității naționale a unui popor (și nu a suveranității politice a unui stat) și configurat, tot în mod esențial, de către știința juridică (și nu de către legislația statală). Astfel înțeles, spațiul juridic românesc ar oferi cu adevărat cheia revenirii Basarabiei în cadrul său, prin intermediul științei juridice româneşti de pe ambele maluri ale Prutului, singura în măsură să configureze dreptul întregului popor român, ca expresie a identității naționale. Este teza pe care am afirmat‑o prima dată în urmă cu doi ani (la 18 martie 2016) tot la Chișinău, care așteaptă acceptarea, asumarea și promovarea ei ca program de cercetare comun și contribuție majoră la dezvoltarea adevăratelor valori iden­titare românești.
Cu siguranță nu este rolul nostru ca juriști savanți să anticipăm dinamica relațiilor viitoare dintre aceste două state românești, deși putem și suntem chemați să atragem atenția asupra transformărilor pe care conceptele statului și suveranității înseși le‑au suferit de‑a lungul ultimului secol. Revenirea Basarabiei – a Republicii Moldova de astăzi – în spațiul unui drept românesc astfel înțeles depinde numai de voința și efortul comunității academice a juriștilor de la Chișinău. Mai mult, și în bună măsură altfel decât la 1918‑1928, juriștilor savanți din Moldova răsăriteană le incumbă – în mod firesc și de la sine înțeles – o contribuție esențială la definirea și configurarea acestui spațiu, mai precis: a întregului spațiu al dreptului românesc, în aceeași măsură ca juriștilor savanți de la București, Iași, Cluj, Timișoara, Craiova, Oradea, Constanța și de oriunde dreptul românesc este studiat, cercetat, cultivat și păzit în limba română, ca expresie a identității naționale românești. Nouă, tuturor ne revine astăzi misiunea de a configura împreună spațiul juridic românesc, și anume de o asemenea manieră încât nu numai Republica Moldova, ci și România să se regăsească acasă în cadrul unuia și aceluiași drept propriu, așezând piatra de temelie a acestei construcții a spiritului românesc pe care o dorim a fi noul drept comun român savant.
Să nu uităm, în acest context, perenitatea adevărului, mesajului spuselor unui distins jurist român din anii 1920 care, întrebat fiind ce ne trebuia atunci spre a realiza unificarea legislativ‑juridică a României Mari, a răspuns aproape profetic: „Studiu, mult studiu și mai ales patriotism“. Este ceea ce  trebuie cu atât mai mult proiectului nostru, al unificării juridice prin știința dreptului a celor două state româneşti.
Sub influența unor asemenea idei și cu încredere în idealurile Centenarului Marii Uniri, participanții la Conferința de la Chișinău, constituită ad hoc în „Congres al oamenilor de știință din domeniul dreptului din Republica Moldova și România“ au adoptat, la 23 martie a.c., o Declarație comună prin care: „reafirmă unitatea științei și culturii juridice“ din cele două state româneşti, recunoaște rolul ce revine științei și culturii juridice în configurarea dreptului și realizarea sațiului juridic comun, național și european și recomandă „forurilor științifice, culturale, profesionale și tuturor juriștilor din cele două state cultivarea acestor valori“.
Aceste idei ale unirii juridice prin știința dreptului se concretizează deja, cel puțin în plan practic, prin colaborarea dintre institutele de cercetări juridice ale celor două Academii sau integrarea planurilor și programelor de învățământ ale facultăților de drept din cele două state româneşti, prin multe alte instrumente de promovare a culturii juridice comune în contextul căii comune europene și inevitabilei influențe a mondializării.
Prof. univ. dr., dr. h.c. Mircea Duțu