Foto> dreamstime

Rolul tehnologiei în viața noastră a depășit orice nivel la care ne puteam gândi cu câțiva ani în urmă. Cu siguranță noi tot ajungeam aici, dar pandemia și izolarea pe care aceasta a impus-o a catalizat puternic societatea și a grăbit un rezultat despre care pedagogia vorbește de la apariția internetului în termen de avantaje și de riscuri.

Dintotdeauna școala a știut să accepte cu prudență inovațiile; uneori, acest lucru i-a pus în spate un nedorit rol de sistem rigid și neprietenos cu schimbările sociale. Pe de altă parte, dat fiind faptul că procesul de învățământ este unul în­delungat, din momentul în care intră copilul în zona de educație timpurie și până când devine un adult calificat pentru societate (deși se continuă și mai de­parte prin procesul de educație permanentă), dacă școala ar urma orice „modă“ socială, fără să aibă răbdare ca respectiva modă să reziste probei timpului, erorile ar avea mai multe șanse de a impacta procesul de învățământ.

Revenind la locul și rolul școlii în această omniprezență a tehnologiei în jurul omului modern, vom începe prin a aduce în atenție o cercetare recentă; conform acesteia, adolescenții care folosesc internetul „constant“ erau într-o proporție de 46% în 2023, dublu față de anii 2014-2015, când PEW Research Centre efectua aceeași cercetare. Este clar că ne aflăm într-un proces de creștere acce­lerată, în următorii ani acest procent neavând cum să scadă, el o să crească și mai mult.

Din toată utilizarea tehnologiei, elementul care a căpătat cea mai clară evidență este cel de petrecere a timpului pe rețelele sociale. Aceste activități sunt cel mai des întâlnite și sunt și cele care sunt cele mai consumatoare din timpul populației active la nivel general și al timpului copiilor, adolescenților și tinerilor, dacă este să punem un accent specific.

Fenomenul are și un nume: „scrolling-ul la nesfârșit“… însăși esența petrecerii timpului folosind rețelele sociale. Această „derulare fără de sfârșit“ este, pur și simplu, o exploatare a nevoii ființei umane de a afla, de a cunoaște, de a ajunge la cele mai noi elemente ale vieții.

Totul pornește de la faptul că ne folosim creierul cu ajutorul unor „căi“ clare ca să avem timp destul pentru a analiza „ceea ce urmează“. Eyal (2012) ne dă și un exemplu, cerându-ne să completăm o propoziție de tipul: „Acest lucru conduce la un mecanism de tip cauză și ……….“. Este adevărat că primul lucru care ne-a venit în minte a fost „efect“?

Nu este o întâmplare, ci, în fapt, este vorba despre o condiționare pentru a produce scurtături și obiceiuri cognitive; doar în acest mod, spune autorul, putem să procesăm cantități uriașe de informații simultan. „Creierul nostru mută modelele cauzale cunoscute în stocarea pe termen lung, astfel încât atenția noastră să poată fi dedicată învățării de lucruri noi, iar lucrurile care ne captivează și ne distrează presupun un element de surpriză. Creierul nostru nu se satură încercând să prezică ceea ce urmează“ (Eyal, 2012).

Și ce facem, drept răspuns? Derulăm mai departe, am văzut o „poveste“, apoi vrem să vedem ce mai este în continuare, apoi mai departe, fără să ne putem opri!

Este această dependență singurul factor nociv? Nici pe departe, „scrolling-ul la nesfârșit“ are și o altă componentă care îl face și mai nociv! Putem vorbi și despre un „scrolling apocaliptic“ (sau doomscrolling), care înseamnă petrecerea a foarte mult timp cu știrile negative pe care ni le furnizează rețelele sociale, mai simplu spus, apariția unei „tendințe obsesive de a căuta vești proaste în mediul online“ (Thomanson, 2024).

Degges-White (2022) se exprimă foarte plastic, atunci când vorbeste despre acest fenomen: „Este ca și cum ai zgâria o mâncărime atunci când vezi un titlu sau un tweet care fie întărește o emoție neplăcută, fie demonstrează că perspectiva ta asupra unei probleme sau persoane este justificată. Când cineva sau ceva ne confirmă punctele de vedere, creierul nostru înregistrează asta ca pe un câștig“.

Iar de aici până la știri false (fake news) este doar un pas! De pildă, în studiul lor, Olan, Jayawickrama, Arakpogun, Suklan și Liu (2022) au analizat știrile false ca și cum ar fi un agent patogen infecțios. Dacă gândim în acest mod, rețelele sociale acționează ca gazde ale virusului, iar utilizatorii acestora sunt populația care se infectează. Cu cât fiecare dintre noi „distribuie“ virusul, cu atât știrea falsă poate „infecta“ mai mulți oameni.

Și nu este doar atât! Bowman (2020), într-un moment de autoanaliză, spune: „De asemenea, mi-am dat seama că rețelele sociale alimentează o dependență mai profundă: nevoia mea de certitudine. Cu toții dorim răspunsuri clare la modul în care se desfășoară viața noastră“.

Desigur, soluția ar putea să fie o mai mare verificare a știrilor pentru a opri răspândirea acestora. Acest lucru ar însemna că am avea un sistem imunitar bun care să facă față știrilor false. Problema este că și acest sistem imunitar este deficitar la omul modern (și la copii, adolescenți și tineri, în mod special).

Astfel, noi toți avem tendința de a consuma pasiv știrile, nu să le supunem unei analize riguroase. Cercetătorii au numit acest lucru fenomenul „știrile mă găsesc“, în sensul că nu noi trebuie să analizăm știrile, ele „ne găsesc“ și noi, în calitate de consumatori, le ingerăm (Diehl și Lee, 2022). Este un model desprins din logica societății de consum, un efect pervers care ne afectează major. Uneori suntem prea ocupați pentru a ve­­rifica știrile (se bazează totul și pe lipsa cronică de timp a omului modern) sau faptul că, în trecut, acest demers de a verifica și valida faptele era apanajul jurnaliștilor.

Avem, așadar, un fenomen în constantă expansiune. Bocci (2018), citând mai multe studii, a remarcat că rețelele sociale pot să maximizeze o serie de probleme de sănătate mintală, inclusiv de­­presia, anxietatea, insomnia și stima de sine scăzută. Autoarea vorbește despre ceea ce cercetătorii numesc deja „depresie Facebook“, fenomen care se bazează pe tendința comparării sociale, pe faptul că oamenii se pot simți rău când își compară existența cu viețile „altora care par mult mai interesante și mai pline de farmec decât a ta“.

Toate aceste aspecte repun în discuție termenul mai vechi de dietă tehnologică: așa cum trebuie să consumăm cu atenție „zahăr, sare și grăsimi“, tot așa, tehnologia este un sprijin indispensabil în viața omului modern, dar doar dacă învățăm să o „consumăm“ cu atenție și într-un mod informat, pe baza unei educații digitale.

În acest sens, mi s-a părut excelent sintetizate principiile date de către Societatea Regală de Sănătate Publică (apud Bocci, 2018) atunci când ni se recomandă mai multe modalități de a face o astfel de „dietă tehnologică“:

• fluturele social (se recomandă a nu se utiliza rețelele sociale în timpul evenimentelor sociale, cum ar fi la petreceri sau în timpul mesei, momente în care socializarea ar trebui să fie una autentică, față în față);
• albina ocupată (se recomandă li­­mitarea până la oprirea utilizării a rețelelor sociale în timpul orelor de muncă și de școală, existând, astfel, o concentrare mai mare la viața reală, așa cum este ea și la efortul de a produce plus valoare);
• bufnița de noapte (greu de făcut, recomandarea ar presupune încetarea utilizării rețelelor sociale începând cu ora 18);
• câinele adormit (în momentul în care mergem în dormitor să folosim foarte puțin sau deloc rețelele sociale: de altfel, acest lucru este în continuitatea mai vechii recomandări de a nu avea un televizor în dormitor, dar și aici cred că trebuie să existe câteva nuanțe). υ