Un nou an școlar și lucrurile par să se repete. Un mecanism anume face ca la fiecare început de an școlar unele subiecte să reapară, devenind o „repetabilă povară”: clădiri școlare fără avize, peste patru mii, igienizări neterminate, probleme cu manualele asociate începerii implementării noilor programe. De altfel, aceste teme par a fi devenit teme-clișeu pentru școala românească. Mai ciudat e faptul că, deși numărul de elevi a scăzut dramatic în ultimele decenii – cu peste un milion –, au reapărut anul acesta probleme de încadrare cu personalul didactic, Brașovul apărând în acest sens în unele știri. Ultima informație ne spune că circa 3.500 de cadre didactice nu sunt calificate corespunzător.
Reforma despre care multă lume a încetat să mai vorbească se concentrează de doi ani asupra curriculumului: asupra programelor în primul rând. Dar și aici lucrurile au mers cumva anapoda, în raport de fidelitatea unor miniștri pentru un model anterior. Remus Pricopie, de exemplu, a lăsat neschimbată în mare arhitectura planurilor-cadru, deși legea încă în uz spunea atunci altceva. S-au construit programe cam după aceeași veche filozofie, în care transdisciplinaritatea e palidă, deși o voce autorizată precum cea a academicianului Solomon Marcus, atent observator al fenomenului educației, a avertizat de nenumărate ori că o reformă reală presupune o „comunicare” a domeniului științelor devenite discipline de studiu în școala obligatorie și nu numai.
Începem, așadar, anul școlar sub semnul acelorași poveri. Senzația este că un întreg sistem, dirijat de cei care guvernează de ani buni România, este incapabil să rezolve probleme aparent simple, unele punctuale. Și cu toate acestea, prefațând deschiderea anului școlar, ministrul Educației a ieșit cumva dintr-o rezervă prudentă și a discutat îndelung despre starea școlii, așa cum este ea percepută de către relativ noul locatar din strada Berthelot.
 Trebuie spus de la început că Sorin Cîmpeanu a părut a se diferenția de antecesorii domniei sale. Un anume grad de sinceritate și de realism a însoțit „discursul” ministrului, retorica politicianistă fiind aproape absentă. Dialogul a devenit uneori o neașteptată și lucidă radiografie a școlii de azi. Temele dezbătute au fost totuși cele previzibile: problema avizelor sanitare date școlilor, situația manua­lelor, întrebarea dacă avem sau nu un învățământ gratuit, cum stăm cu noile programe și când se va încheia procesul elaborării acestora etc. Au apărut cu acest prilej și unele aspecte privind existența unor disfuncții legislative în ceea ce privește achizițiile publice sau atribuțiile Ministe­rului în legătură cu starea fizică a unor școli, aceste prevederi împiedicând uneori o funcționare normală a sistemului. Est greu de crezut însă că ministrul actual va putea face ceva în condițiile în care sprijinul politic pe care se bazează nu pare a fi foarte solid.
Un timp anume a fost alocat nevoii de a se rescrie planurile-cadru ale învățământului pre­universitar. Sorin Cîmpeanu a admis fără ezitare că școala românească este grevată de un număr de discipline de învățământ foarte mare pe an de studiu, așa cum a admis și faptul că programele sunt încărcate. În același timp, domnia sa a evocat dificultatea de a se crea noi planuri-cadru, ca și faptul că disciplinele de studiu care au o singură oră sunt nesemnificative în interesul elevului. Ministrul a vorbit aici despre ceea ce se vorbește foarte rar: ipocrizia din sistem. Cu alte cuvinte, mai toată lumea, inclusiv sindicatele, este de acord că este inacceptabil să ai 16, chiar 17 disci­pline de studiat la un moment dat, dar în același timp, în momentul în care se pune pro­blema „comasării” unora dintre ele, aceeași lume vine să-ți demonstreze că tocmai acel obiect de studiu este esențial în educația intelectuală a elevului de azi. Impasul este, așadar, același ca și cu ani în urmă. Lucrurile se repetă uneori și în cazul programelor și ministrul a dat ca exemplu un caz asociat programei de matematică de clasa a III-a în care unele conținuturi eludau scandalos particularitățile de vârstă ale copiilor… Iar dacă lucrurile stau așa, a constatat ministrul, „atunci chiar avem o problemă!”
Așa este, domnule ministru! Avem o problemă, și nu de ieri, de azi. Și avem o problemă pentru că „experții” care fac în cele din urmă acele programe sunt „experți” pe un fragment curricular, iar viziunea de ansamblu este aproape absentă. E o criză de viziune, domnule ministru!… Ne lipsesc, domnule ministru, „vizionarii”. Ne lipsesc adevăratele „comisii naționale” pe discipline, al căror rol trebuie readus la atribuțiile de odinioară, de ultim și categoric filtru al conținuturilor din programele școlare. Ne lipsește o adevărată consultare, căci agențiile Ministerului au dezvoltat cu vremea o nepermisă autarhie. Și ne lipsesc multe altele, domnule ministru, între altele, și asta e cu adevărat foarte grav, profesorii care să aibă un masterat în didactică, și nu doar o spoială de pregătire psihopedagogică, creditată de nu știu ce curs suprarealist de pedagogie. Ori de nu știu ce practică pedagogică absolut formală. Dar toate astea se știu, fiindcă se spun de multă vreme și mai nimeni nu face nimic, căci paralizia birocratică s-a instaurat de multișor în strada în care dumneavoastră veniți zilnic.
Una peste alta, prestația ministrului Sorin Cîmpeanu în preziua deschiderii școlii a fost riguroasă și ne așteptăm ca în spatele unei bune cunoașteri a stării școlii, și al unor bune intenții, să existe și o altă abor­dare a fenomenelor. Este evident că lucrurile nu sunt simple. Măcar pentru prezența în sistem a ipocriziei de care chiar minis­trul vorbea. Nu sunt simple și fiindcă improvizația și super­ficialitatea, ca și cacofonia amplă, s-au instalat în aproape tot ce privește treburile școlii. Nu ne rămâne decât să avem ceva răb­­dare și să vedem dacă această atitudine a actualului ministru al Educației va aduce și ceva roade pe masa schimbărilor și acomo­dărilor din sistem. Iar asta se va întâmpla probabil în măsura în care bunele intenții ale minis­trului Sorin Cîmpeanu nu vor fi parazitate de fel de fel orgolii sau, tot atât de grav, de apar­tenențe politice toxice.
Adrian COSTACHE
P.S. În București au loc schimbări „neașteptate” de direc­tori. Nu știm dacă ele au sau nu vreo semnificație. Între altele, au apărut situații în care directorii nou-numiți sunt profesori aduși de la alte unități școlare. Dacă în sistemul românesc de învăță­mânt categoria managerului școlar ar avea un conținut real, acest aspect ar fi cu totul firesc. Cum această realitate e doar pe cale de a se ivi, suspiciunea că „marile manevre” asociate alegerilor de anul viitor au început nu poate fi evitată.