Foto: dreamstime

„Orizontul fără limite al învățării“ (cu subtitlul semnificativ „Lichidarea decalajului uman“) este titlul unei lucrări elaborate la solicitarea Clubului de la Roma de către un grup de specialiști din care a făcut parte și profesorul român Mircea Malița (cartea a apărut în traducere românească în 1981 la Editura Politică).

Evoc această lucrare întrucât tabloul problematicii cu care se confruntă societatea actuală are multe similarități cu cel descris de autori în lucrarea lor. Unele dintre aspectele globalizării pe care le constatăm astăzi pe scară largă erau în germene și începuseră să fie deja vizibile în anii ’80 ai secolului trecut. Fapt pentru care, după părerea mea, relectura acestei lucrări este foarte utilă și necesară pentru „a învăța“ să tratăm și să găsim soluții problemelor actuale.

Teza centrală a lucrării este următoarea: învățarea reprezintă unul dintre procesele umane fundamentale prin care societățile își asigură progresul și dezvoltarea în toate domeniile. Învățarea trebuie așezată în centrul eforturilor de a găsi soluțiile cele mai adecvate problemelor cu care societățile se confruntă. Altfel spus, autorii afirmă ideea „centralității proceselor de învățare“ într-un proiect de dezvoltare. Învățarea este atât un proces psihoindividual, cât și unul social, colectiv. Învățarea socială, atunci când este vorba nu de grupuri sociale, ci de societăți în ansamblu, devine „învățare societală“. „Nu numai indivizii, ci și grupurile, organizațiile și chiar societățile învață“. Confruntate cu probleme globale, societățile trebuie să asimileze comportamentele globale ale solidarității. Aici, rolul învățării este fundamental. Învățarea presupune „achiziționarea și practicarea de noi metodologii, noi priceperi, noi atitudini și noi valori necesare pentru a trăi într-o lume în continuă schimbare“.

În mod evident, caracteristica dominantă a societăților actuale este schimbarea. Trecerea de la comportamentele bazate pe stabilitate la cele bazate pe schimbare presupune un amplu proces de învățare, de dezvoltare a capacității de înțelegere a sensului și semnificațiilor schimbărilor și de stăpânire, control și dirijare a acestora. Această capacitate este insuficient exploatată în prezent – subliniau autorii lucrării. Aceasta re­­prezintă esența „decalajului uman“. „Decalajul uman este distanța care există între complexitatea crescândă și capacitatea noastră de a-i face față“.

Autorii operează o diferențiere importantă între două tipuri de învățare: învățare de menținere și învățare inovatoare. Ambele sunt implicate în comportamentul uman dar, având în vedere specificul evoluțiilor contemporane, esența capacității noastre de a stăpâni și dirija schimbările o constituie învățarea inovatoare.

Învățarea de menținere se caracterizează prin adaptare. (Atenție! acest termen – adaptare – îl regăsim, din păcate, prea mult și prea des folosit și invocat în dezbaterile referitoare la schimbările cu care școala și educația se confruntă; să-l învățăm pe elev și pe tânăr să se adapteze, să dezvoltăm politici educaționale de adaptare a școlii la schimbare, la lumea muncii etc.) Adaptarea nu poate lipsi din echipamentul educațional actual, desigur. În situații în care anumite achiziții și rutine comportamentale sunt benefice, învățarea de menținere asigură o anumită stabilitate și previzibilitate. Poate re­­duce teama și stresul/alienarea provocate de incertitudinile viitorului. Dar învățarea de menținere presupune, mai de­grabă, un statu-quo, o reproducere a practicilor comportamentale și valorice existente. În procesele educaționale de formare a elevilor și tinerilor, învățarea de menținere produce mai mult executanți, din punct de vedere sociologic, mai degrabă agenți decât actori sociali.

Învățarea inovatoare – singura în măsură să reducă decalajul uman – se caracterizează prin valori precum anticipare, participare, autonomie și emancipare. „O trăsătură de bază a învățării inovatoare este anticiparea, pe care o putem înțelege mai bine dacă o contrapunem adaptării. În timp ce adaptarea sugerează o ajustare reactivă la presiunea externă, anticiparea implică o orientare care pregătește pentru posibile evenimente neprevăzute și ia în considerare alternative viitoare“. Învățarea inovatoare stă sub demnul valorilor. Autonomia și participarea constituie valori definitorii ale învățării inovatoare. Dreptul la participare este corelat cu dreptul de a învăța, dar și de experiența participării în diferite activități incluse în activitatea de învățare școlară și socială. Participarea se ba­zează pe înțelegere, pe conștiință și consimțământ. Participarea obligatorie, im­­pusă, este contraproductivă. De aceea participarea trebuie așezată în cadrul eticii responsabilității, ea fiind nu doar un drept, ci și o responsabilitate pe care ne-o asumăm. „Este era drepturilor dar, lucru semnificativ, nu încă și era responsabilităților“ subliniau autorii, anticipând (profetic!) situația actuală.

În domeniul educațional, ideea de responsabilitate poate fi considerată alpha și omega practicii educative. Etica educațională este eminamente o „etică a responsabilității și a angajării“, care conciliază dimensiunea deontologică (a comportamentelor obligatorii) cu di­mensiunea evaluativă a consecințelor acestor comportamente. Etica responsabilității ne permite ca, uneori, să ne abatem de la prescripții și norme a priori. Respectul rigid al reglementărilor poate duce, uneori, la „impasuri educative“. Este datoria cadrelor didactice să analizeze atent diferitele situații și consecin­țele lor probabile. Profesorul trebuie să genereze la elevi asumarea responsabilității pentru comportamentele lor în școală și în societate. Principiul responsabilității organizează lumea valorilor în școală și presupune o responsabilitate asumată de către profesori și elevi. Deciziile profesorului în relația sa cu elevii au un profund caracter etic, axiologic.

„Repunerea ființei umane în centrul problemelor de importanță mondială“ constituie, după părerea autorilor, o cerință fundamentală, în condițiile dezvoltării și extinderii noilor tehnologii. Civilizația tehnologică a modificat acțiunile și comportamentul omului. Noile tehnologii nu sunt neutre nici din punct de vedere etic, nici axiologic. Se impune o etică a civilizației tehnologice întrucât societățile sunt acaparate de noile tehnologii, care reprezintă atât promisiuni, cât și amenințări. În domeniul educațional, de pildă, se impune eliminarea viziunii strict tehnice și, uneori, comerciale asupra noilor tehnologii de instruire și educație. Este necesară o viziune umanistă și culturală în folosirea acestora. Este importantă dimensiunea etică și axiologică a „ofertei“ informaționale realizată de noile tehnologii educaționale. „Ceea ce deosebește învățarea mașinilor de aceea a oamenilor este rolul valorilor“, afirmă autorii. Bruner opera o distincție între „tratarea informației“ (computaționism) și „construcția semnificațiilor“ (act de cultură). Este rolul școlii, al profesorului să transforme informația în acte de cultură pentru elevi. În concluzie, noile tehnologii pot fi considerate inamici și aliați. Ele sunt inamici atunci când integrarea lor în școală nu se supune comandamentelor educaționale, ci economiei comunicării și ofensivei valorilor comerciale. Ele sunt aliați atunci când fac accesibile fiecăruia informații de calitate, când permit cercetarea, creația, interacțiunea (Tardif și Lessard).

Cunoașterea, ca produs finit al învățării, poate fi transferabilă. Transferul de cunoștințe, de experiențe acumulate în diferite domenii, presupune înțelegerea semnificației lor în realizarea unor progrese în dezvoltarea socială, în general și în domeniul educațional, în special. Se impune înțelegerea potențialului lor inovativ și, mai ales, cum pot fi ele adaptate la condițiile locale. În actualele condiții ale globalizării, transferul unor modele educaționale străine trebuie realizat cu prudență și în urma unei analize a condițiilor și experiențelor locale. Entuziasmul și admirația „fără limite“ și fără discernământ în fața modelelor străine, pe care le observăm la unii dintre promotorii politicilor de reformă școlară de la noi, pot provoca mai mult rău. Se impune pruden­ță și chiar rezistență față de încercă­rile de impunere a unor astfel de modele. Cu re­­ferire la transfer și înțelegere, Toynbee a constatat că, atunci când culturile intră în contact (caz foarte frecvent în condițiile globalizării), elementele „tari“ (precum uneltele și tehnologia) sunt cele mai ușor de transferat, iar componentele „dulci“ (valorile, credințele, cultura, stilurile de viață) sunt cele mai rezistente.

Una dintre caracteristicile îngrijorătoare ale societății contemporane este risipirea potențialului de învățare umană – se afirmă în lucrare. Această risipire se obiectivează în trei situații: analfabetismul absolut (neștiutorii de carte), abandonul școlar (în creștere în țările în care fractura dintre săraci și bogați s-a mărit; și e vorba chiar de țările dezvoltate; sunt elevii pe care P. Bourdieu îi numește „ex­clușii din interior“) și analfabetismul funcțional sau „școlit“, cum îl numesc autorii. În toate cele trei situații avem consecințe multiple în plan social și individual. Analfabeții, ca și cei care abandonează școala (chiar în perioada școlarității obligatorii), constituie adevărate bazine de potențialități – aptitudini și talente – „îngropate“. Aceasta reprezintă atât o pierdere socială, cât și una individuală (de avut în vedere atât pierderea de competențe necesare dezvoltării sociale, cât și frustrările și alienarea suportate de acești tineri). În plus, ei resimt o stare de marginalizare socială. Gradul lor de participare socială este minim, capacitatea de înțelegere a schimbărilor este redusă, comportamentele lor sunt dominate de învățarea de menținere. Analfabeții (inclusiv cei funcționali), ca și cei care abandonează studiile școlare, constituie „o generație irosită“. Învățarea inovatoare include o competență de bază în procesul de alfabetizare, și anume „dimensiunea etică“, care-i ajută pe cei școliți să conștientizeze dreptul la participare și să-l folosească în cunoștință de cauză. „Intensificarea problemelor globale nu se datorează numai accelerării ritmului schimbărilor, ci și stagnării în ritmul învățării“. Pentru a ieși din acest impas trebuie creată o „masă critică“ de oameni care pot elabora o nouă perspectivă în învățare.

Dezvoltarea – afirmă autorii lucrării menționate – nu mai poate fi definită doar în termenii creșterii economice, anticipând o tendință care astăzi este mai degrabă un principiu decât o tendință. Pornind de aici, vom încerca să abordăm câteva dintre aspectele semnifica­tive ale implicării educației și învățării în procesul dezvoltării sociale și econo­mice. Dezvoltarea este un proces complex la care participă o multitudine de factori de natură economică, socială, culturală, tehnică. În centrul acestui proces, elementul determinant este „mobilizarea energiilor umane“. În condițiile actuale, dezvoltarea trebuie gândită nu doar în termeni economici, ci și socioculturali și educaționali. Se impune să corelăm logica economică (dominant globală) cu cea socială (dominant națională) și cu cea culturală și educațională (dominant lo­cală). Dezvoltarea socială va trece mereu mai mult prin dezvoltarea culturală care se exprimă în termeni de formare, creație, inovare. Educația constituie o componentă esențială a ceea ce numim „ca­pacitățile endogene“ ale dezvoltării.

Vom aborda pe larg această problemă într-un articol viitor.

Emil PĂUN – profesor universitar

Articol publicat în nr. 58-59-60 al revistei Tribuna Învățământului