Relaţiile dintre cele trei ţări româneşti, de la înfăptuirea Unirii lui Mihai Viteazul până la Martiriul Sfinţilor Brâncoveni

7

 
 
 
 
 
 
 
 
Astăzi, când ne aflăm în preajma sărbătoririi primului centenar al Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, simţim nevoia să afirmăm încă o dată că acest act nu a fost unul întâmplător dictat doar de raţiunile politice ale momentului, la fel cum nu întâmplătoare a fost Mica Unire din 24 ianuarie 1859. Într-adevăr, conjunctura de la 1 decembrie 1918 a fost favorabilă unirii Transilvaniei cu Regatul României, dar a fost o unire firească prin prisma conştiinţei şi identităţii naţionale. Nu în ultimul rând, Biserica Ortodoxă şi uniunea de credinţă au jucat un rol important de-a lungul veacurilor.
Niciodată, populaţia  românească  din Ardeal nu s-a simţit diferită faţă de cea din Moldova sau din Ţara Românească de la cucerirea maghiară din secolul X şi până astăzi. Vocile care vorbesc astăzi despre ,,regionalizare“ sau ,,independenţa  financiară“ a Transilvaniei sunt ori în necunoştinţă de cauză, ori, cel mai sigur, reprezintă interesele oricui numai ale românilor nu.
Vom începe înşiruirea acestor relaţii dintre ţările române cu perioada imediat următoare lui Mihai Viteazul, şi anume cu domnia lui Radu Şerban.
Acesta a devenit domn cu ajutorul fraţilor Buzeşti (cei care l-au sprijinit pe Mihai Viteazul) în anul 1602 şi a domnit până în mai 1611, cu o întrerupere provocată de principele Transilvaniei (ianuarie-martie 1611).
Fiind un continuator al luptei antiotomane duse de predecesorul său, voievodul Mihai nu putea rămâne nepăsător la politica filoturcă dusă de principele Ardealului, Moise Szekely (aprilie-iulie 1603). Astfel, în prima bătalie de la Braşov, oştile muntene conduse de Radu Şerban îl înving pe Moise Szekely, acesta murind pe câmpul de luptă pe când încerca să fugă.
Generalul imperial Giorgio Basta, care se afla tocmai la Satu Mare, se temea că Radu Şerban va lua în stăpânire întreaga Transilvanie, la fel ca Mihai Viteazul, dar voievodul român s-a mulţumit doar cu această victorie prin care şi-a asigurat liniştea la graniţa de nord şi s-a retras în Ţara Românească.
Mai târziu, în ianuarie 1611, alt principe al Transilvaniei, şi anume Gabriel Bathory (1608-1613), urma să treacă la acţiuni agresive împotriva Ţării Româneşti, jefuind şi prădând ţara vreme de trei luni. În acest răstimp, domnul Radu Şerban se afla la prietenul său domnul Moldovei, Constantin Movilă (1607-1611), strângându-şi oştirea necesară. De aici a revenit în Ţara Românească pornind în urmărirea lui Gabriel Bathory, care se afla la Braşov. Are loc a doua bătălie de la Braşov, în care românii sunt din nou victorioşi.
Devenea foarte probabil în ochii otomanilor că Radu Şerban îl putea detrona pe protejatul lor principele Bathory, devenind el însuşi principe al Transilvaniei, şi acest lucru nu putea fi privit cu ochi buni de sultan. Astfel, oastea otomană ce a trecut Dunărea a dus la retragerea lui Radu Şerban la prietenul său domnul Moldovei pentru a-şi lua familia, plecând apoi în lungul drum al pribegiei, la Viena.
Domnitorul Radu Şerban a murit în 1620, iar mai târziu fiica sa Ancuţa, căsătorită cu Nicolae Pătraşcu (fiul lui Mihai Viteazul), decedat şi el tot la Viena în 1627, a adus osemintele  celor doi la  mânăstirea Comana, fiind îngropaţi în acelaşi mormânt. Pe piatra de mormânt este menţionat că au luptat „amândoi tare şi vârtos pentru lege şi pentru moşie cu pagânii turci şi tătari“.
De amintit este şi  că prietenul său Constantin Movilă a fost mazilit de către turci în decembrie 1611 şi a murit în prizonierat tătăresc înecat în Nistru (iulie 1612), în timp ce aceştia intenţionau să-l ducă hanului.
Politica filoturcă dusă de Gabriel Bathory nu l-a ajutat prea mult, acesta fiind ucis de propriii soldaţi pe când încerca să predea Oradea turcilor în 1613.
În 1613, când Gabriel Bethlen a devenit principe al Transilvaniei şi a depus jurământul de credinţă, au asistat la aceasta şi Radu Mihnea, domnul Munteniei, şi Ştefan Tomşa, domnul Moldovei, iar toţi cei trei domni au făcu o alianţă.
Următorul domn din scaunul valah este  Radu Mihnea, care a domnit atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova.
Ideea unei apropieri  între Ţara Românească şi Moldova i-a venit şi acestui domnitor, deoarece, în timp ce el domnea în Moldova a doua oară (1623-1626), a obţinut tronul Munteniei pentru fiul său, Alexandru Coconul (1623-1627).
Radu Mihnea a avut două domnii în Muntenia (1611-1616, 1620-1623) şi două în Moldova (1616-1619, 1623-1626), iar fiul său, în afară de domnia mai sus menţionată, a mai domnit şi în Moldova, între 1629-1630.
Domnitorul Radu Mihnea a fost înmormântat în ctitoria sa  Mânastirea Radu Vodă, din Bucureşti, iar pe piatra sa funerară se pot observa stemele celor două provincii româneşti din afara arcului carpatic.
În această perioadă a istoriei noastre nu trebuie să uităm de mar­tiriul lui Miron Barnovschi-Movilă, întâmplat cu 80 de ani înaintea celui al Sfinţilor Martiri Brâncoveni.
Aşadar, în anul 1633, în urma unor uneltiri, domnitorul Miron Barnovschi-Movilă (1626-1629, 1633) a fost acuzat de trădare faţă de otomani şi  executat la Constantinopol, pe 2 iulie. Sultanul Murad IV i-a oferit viaţa în schimbul convertirii la islam, fapt refuzat de către binecredinciosul voievod. Trupul i-a fost îngropat de tatăl lui Miron Costin, Iancu Costin, care-l însoţise pe domn la Constantinopol. Se pare că, ulterior, osemintele i-au fost aduse în Moldova, dar nu se ştie unde, deşi dorinţa voievodului fusese aceea de a-şi găsi odihna veşnică la Mânăstirea Dragomirna.
Urmând mai departe cronologia, expunem  relaţiile dintre cei trei principi ai ţărilor române, care au început prin alianţa dintre Gheorghe Rackoczi I (1630-1648) al Transilvaniei şi Matei Basarab (1632-1654) al Munteniei împotriva domnitorului Moldovei, Vasile Lupu.
Alianţa dintre transilvăneni şi valahi din 1636 se referea la faptul că cei doi principi îşi promiteau ajutor reciproc. Astfel, în 1637, când Vasile Lupu porneşte război cu Matei Basarab cu scopul de a-l înscăuna pe fiul  său Ioan în Ţara Românească, G. Rackoczi îl trimite cu oaste pe comandantul armatei sale, Ioan Kemeny, să-i fie alături domnului muntean. Vasile Lupu se retrage momentan, dar atacă iar anul următor. De aceasta dată, Rackoczi primeşte   ordin de la sultan să nu se mai amestece, ci, din contră, să încerce să facă pace între cei doi. Despre acest aspect ne relatează  istoriograful veneţian Bisaccioni, citat de Gheorghe Şincai în Cronica sa „rău destul că moldovenii şi muntenii, fiind ei tot de un sânge, aşa se mâncau pe sine şi alergau la neamuri străine să-i împace!“ Nu numai moldovenii şi muntenii erau conştienţi de apartenenţa la acelaş neam, ci şi alte popoare europene, şi după cum vom vedea ulterior, chiar Rackoczi recunoaşte   apartenenţa majorităţii populaţiei Transilvaniei la neamul românesc.
Războiul dintre cei doi domni a încetat pentru o perioadă lungă de timp, fapt datorat şi morţii lui Ioan,  fiul lui Vasile Lupu, Ioan (pretendent la scaunul Munteniei).
În aceasta perioadă de pace, Vasile Lupu va ctitori în cadrul Mânăs­tirii Stelea, de la Târgovişte, Biserica Învierea Domnului (1645),  iar Matei Basarab, Mânăstirea Soveja, din Vrancea (1645).
Sfântul Ierarh Ilie Iorest a fost mitropolitul Ardealului vreme de doar trei ani (1640-1643). Se va vedea cum, într-o perioadă scurtă de timp, Sfântul Ierarh va fi liantul spiritual şi nu numai dintre cele trei ţări româneşti.
Pe făgaşul istoriei, Sf. Ilie Iorest va purcede ca  într-o rotaţie completă de ceasornic în treimea spaţiului românesc.
Născut în cadrul unei familii de ţărani simpli din Transilvania, s-a călugărit în cadrul Mânăstirii Putna, apoi va ajunge în Ţara Românească, unde, cu sprijinul lui Matei Basarab şi al mitropolitului Ungro-Vlahiei  Teofil, va deveni în 1640  Întâistătătorul Bisericii Ardelene. Doi ani stăruise Matei Basarab pe lângă Gheorghe Rakoczi I pentru ca Sf. Iorest să ajungă în scaunul Mitropoliei Ardealului.
Aceasta păstorire nu va dura decât trei ani, perioadă în care Sf. Iorest a suferit pentru credinţa sa ortodoxă, pătimind chiar bătăi şi fiind chiar întemniţat de către unguri în 1643.
Europa se afla în plin război de treizeci de ani între catolici şi protestanţi în acel moment. Principele Gheorghe Racokzi era calvin protestant şi astfel au loc primele încercări de strămutare a credinţei noastre ortodoxe din Ardeal. Deoarece Sf. Iorest nu a fost de acord cu catehismul calvinesc, a ajuns să pătimească şi să suporte denigrări din partea principelui Transilvaniei. Acesta din urmă îl acuza pe Mitropolit de „rele năravuri şi viaţă desfrânată“. Acele rele năravuri erau încercările de păstrare neatinsă a credinţei noastre ortodoxe.


 
 
 
 
 
 
 
 
 
În 1654, domn în Ţara Românească ajunge Constantin Şerban Basarab (1654-1658), fiul fostului domn Radu Şerban amintit mai înainte.
Pentru a vedea şi înţelege mai bine înrudirea dintre vechi domni şi boieri ai Ţării Româneşti şi Cantacuzinii bizantini, trebuie să menţionăm un aspect. Sora noului domn Constantin Şerban Basarab, Elina, a fost soţia postelnicului Constantin Cantacuzino. Printre copiii săi se numără: Şerban, domnul Ţării Româneşti (1678-1688), umanistul Constantin Cantacuzino – stolnicul, Mihai Cantacuzino – spătarul (ctitorul Mânăstirii Sinaia şi al Bisericii Colţea) şi Stanca (mama lui Constantin Brâncoveanu).
Spune Cronica Bălenilor despre domnitorul Constantin Şerban ,,Constantin I Vodă Basarab leat 1654 fiul lui Şerban Vodă a zidit mitropolia din Bucureşti, după ce l-au ridicat boierii domn şi a primit steag de la Poartă, şi s-a împăcat cu turcii, tătarii, cu ardelenii şi cu moldovenii, a mărit lefurile slujitorilor; ierta şi miluia pe toţi“.
De altfel, a apelat la domnul Moldovei Gheorghe Ştefan cu care a avut relaţii bune pentru a-i scăpa de la moarte pe cumnaţii săi Toma Cantacuzino – vornicul şi Iordache Cantacuzino – vistiernicul, care fuseseră potrivnici voievodului moldovean în disputa acestuia cu Vasile Lupu.
În primăvara anului 1655 a avut loc un eveniment important în istoria noastră românească. Domnul Constantin Şerban, alături de divanul său, a luat hotărârea de a-i concedia pe seimeni şi dorobanţi (mercenari, majoritatea de origine sârbă). Aceştia, aflând vestea, au pornit o răscoală sângeroasă ce a pornit din Bucureşti şi mai apoi a cuprins toată ţara. Au prădat biserici, casele boierilor şi au comis mai multe crime. Papa Brâncoveanu a fost omorât de către aceştia, şi fiul său Constantin viitorul domn a scăpat cu viaţă numai datorită faptului că a fost substituit cu copilul unui ţigan.
Răscoala a fost înfrântă pe Teleajen datorită intervenţiei comune  a celor trei armate din cele trei principate româneşti. Constantin Şerban alături de Gheorghe Rakoczi II, de Gheorghe Ştefan şi boierii şi armatele lor au sărbătorit victoria preţ de trei zile. Încă o dovadă că în ceasuri de cumpănă românii se ajutau între ei, chiar dacă la cârma Transilvaniei nu se aflau români, ci principi maghiari şi mai apoi austrieci (ceea ce a îngreunat uneori relaţiile dintre Ardeal şi românii de peste munţi).
În Transilvania, un alt sfânt a fost în scaunul mitropolitan, şi anume Sf. Sava Brancovici, între anii 1656-1680. Fratele său a fost cronicarul Gheorghe Brancovici şi de aceea avem destule informaţii despre Sf. Sava. Provenea dintr-o familie sârbească, care, fugind de turci, a ajuns la Arad, iar apoi s-a românizat. Înainte de a fi înscăunat ca mitropolit al Ardealului, a fost hirotonit de către Mitropolitul Ştefan şi alţi arhierei în catedrala de la Târgovişte.
În decursul păstoririi sale, a luptat neîncetat pentru păstrarea nealterată a credinţei şi ritului nostru ortodox, în faţa încercărilor de calvinizare duse de principele Mihail Apafi. A fost scos din scaun de două ori între 1659 şi 1661 şi înlocuit mai întâi cu mitropolitul Ghenadie, iar mai apoi cu Danil. A revenit prin intervenţia domnului muntean Grigore Ghica pe lângă principele Ardealului. După vizita făcută la Moscova timp de trei luni unde  a participat la sinodul de acolo a fost iarăşi prigonit de către Mihail Apafi. A fost chiar pus sub supunere faţă de superintendentul calvin maghiar. Chiar şi aşa, a făcut faţă cu succes presiunilor din ce în ce mai mari. Prin intrigi şi mărturii mincinoase, a fost scos din scaunul mitropolitan, condamnat şi întemniţat. În temniţă se pare că a trecut printr-o prigoană cumplită. Acest fapt este confirmat chiar de către unguri prin istoricul lor, martor al evenimentelor, Cserey Mihaly, în ,,Erdely Historiaban“, publicată mult mai târziu la Pesta în 1852. Fratele său a mers în Ţara Românescă şi a cerut ajutorul noului domn Şerban Cantacuzino (1678-1688). Acesta a intervenit pe lângă Apafi şi astfel Sf. Sava Brancovici a fost eliberat. Bătrân și bolnav, a murit la scurt timp, în anul 1683. A fost canonizat în 1955.
În Transilvania, lucrurile erau destul de tulburi din prisma luptei pentru putere. Gheorghe Rakoczi II, ce se implicase în război împotriva Poloniei, nemulţumise pe sultan, care se hotarâse să-l înlocuiască cu Acaţiu Barcsay. Acesta din urmă, alături de Ioan Kemeny, îl invinge pe Rakoczy, care cade pe câmpul de luptă. Ioan Kemeny, care ocupase importante funcţii diplomatice şi  militare  încă de pe vremea lui Gabriel Bethlen, hotărâse că a venit şi vremea lui pentru a deveni principe. Fusese ales de către Dieta Transilvaniei principe din 1660, după moartea lui Rakoczi, dar Acaţiu Barcsay era încă sprijinit de turci.  Aşa că se hotarăşte să-l elimine, ceea ce şi reuşeşte. A fost principe până în 1662, când, deşi avea sprijinul împăratului Leopold (1657-1705), turcii fiind mai puternici îl impun definitiv pe Mihail Apafi, Kemeny găsindu-şi sfârşitul în bătălia de la Seleuşul Mare. Se vede cum lupta pentru putere se ducea acerb şi în cadrul nobilimii maghiare.
În anul 1663, noul mare vizir otoman porneşte din nou la război contra împăratului Leopold, şi bineînţeles cere şi ajutorul domnilor din ţările române. Istratie Dabija, domnul Moldovei (1661-1665), Grigore Ghica (1660-1664, 1672-1673), domnul Ţării Româneşti (care era cu inima strânsă pentru că ar fi preferat alianţa cu creştinii), şi Mihail Apafi (1662-1690) l-au urmat pe marele vizir în drumul spre inima Ungariei. În afară de faptul ca românii alături de turci au pierdut bătălia, alt aspect ne atrage atenţia. Fiind pe front, domnul muntean Grigore Ghica primeşte o scrisoare de la boierii conspiratori Stroe Leurdeanul – vornicul şi Dumitraşcu – vistiernicul cum că postelnicul Constantin Cantacuzino l-ar fi pârât la marele vizir pe domn (cum că ar vrea să-i trădeze pe turci trecând de partea austriecilor) şi că urmăreşte să-l înscăuneze pe fiul său, Şerban Cantacuzino. Din eveniment reiese  duşmănia dintre cei doi boieri şi postelnicul pe care voiau să-l piardă. De menţionat este  că pe câmpul de luptă alături de domnitor se aflau doi dintre fiii postelnicului Şerban Cantacuzino şi Drăghici. Domnul Grigore Ghica pleacă urechea la vorbele conspiratorilor şi întorcându-se în ţară ordonă asasinarea postelnicului. Şi-a dat seama imediat de marea greşeală făcută şi s-a mărturisit mitropolitului Şefan. A permis apoi înmormântarea cu mari onororuri a postelnicului la Mânătirea Mărgineni.
Un an mai tărziu, aceleaşi oşti ale principatelor române  îi urmează pe turci în lupta cu armata austriacă. Soarta turcilor şi românilor a fost aceeaşi ca în 1663, austriecii câştigând lupta. Domnul Grigore Ghica, după înfrângerea suferită în faţa austriecilor, nevrând să dea explicaţii despre aceasta marelui vizir, părăseşte domnia şi se refugiază în Germania. Domnul moldovean şi-a mai păstrat domnia pentru încă un an.
Următorii doi domni ai Ţării Româneşti,  Radu Leon (1664-1669) şi Antonie din Popeşti(1669-1672), s-au bucurat de o perioadă de pace, având domnii liniştite. Ambii domni s-au aflat sub înrâurirea atotputernicei familii a Cantacuzinilor. De menţionat că fiica lui Antonie, Maria, a fost soţia lui Constantin Brâncoveanu. În 1666, fiul lui Radu Leon, Ştefan, s-a logodit cu Ecaterina, fiica noului domn al Moldovei, Gheorghe Duca. Iar logodna ce s-a desfăşurat pe parcursul mai multor zile a avut loc în Dealul Cotrocenilor, după cum ne relatează Cronica Bălenilor.
Pentru doar doi ani, Iliaş Alexandru (1666-1668) a fost domnul Moldovei. A fost un domn blând, care plătea din banii săi datoriile celor nevoiaşi. A pierdut tronul în faţa fostului domn Gheorghe Duca şi a plecat în exil la Constantinopol. A fost ultimul Muşatin.
Gheorghe Duca a deţinut domnia în patru rânduri, de trei ori în Moldova şi o dată în Ţara Românească, astfel: Moldova 1665-1666, 1668-1672, 1678-1683, Ţara Românească 1673-1678. De asemenea, a mai fost şi hatman al cazacilor zaporojeni timp de patru ani (1680-1684). A fost la început prieten cu familia Cantacuzino, apoi relaţiile s-au răcit şi a predat domnia din Muntenia lui Şerban Cantacuzino. Sfârşitul domniei sale a fost cauzat de înfrângerea turcilor la porţile Vienei din 1683.
Pentru o scurtă perioadă, între 1672-1673, Grigore Ghica, duşmanul Cantacuzinilor, a redevenit domn al Munteniei, dar a fost mazilit de către turci după o înfrângere suferită în faţa polonilor la Hotin.
În 1678, visul Cantacuzinilor se împlineşte, în sfârşit, şi Şerban Cantacuzino ajunge domn în Ţara Românească pentru o perioadă de zece ani.
Un fapt de o deosebită importanţă pentru viitorul ţărilor române se va întâmpla în 1683. Sultanul Mahomed IV porneşte ,,Războiul cel lung“ împotriva împăratului romano-german Leopold I, sperând să dea lovitura decisivă austriecilor şi polonilor. Asta va însemna, de fapt, începutul declinului Imperiului Otoman.
Sultanul Mahomed IV, în afară de marele vizir Kara Mustafa, îi trimite la luptă pe Şerban Cantacuzino, pe Gheorghe Duca, pe Mihai Apafi şi pe comitele Imre Thokoly. Românii şi-au aşezat tabăra în pădurea Schonbrunn, primind sarcina de a construi două poduri peste Dunăre.
Şerban Cantacuzino îi va sprijini din toate puterile sale pe creştini deşi plecase la luptă ca aliat al turcilor. Asediul Vienei dura de 63 de zile şi apărătorii săi erau la capătul puterilor şi voiau să predea cetatea.
Şerban Vodă trimitea soli austriecilor pentru a-i informa despre mişcările turcilor, iar turcilor le spunea că trimite spioni pentru a nu da de bănuit. Prin mijlocirea unui călugăr iezuit, domnul muntean le-a transmis creştinilor să mai reziste  4 ore. În acest timp a sosit armata de 30.000 de oameni a lui Ian Sobieski care în 6 ore a răsturnat situaţia, turcii fiind puşi pe fugă. Astfel, românii au avut încă odată un rol hotarâtor în apărarea creştinătăţii vestice. Numai că, din păcate, numai de recunoşinţă nu au avut parte românii din Ardeal, în special din partea austriecilor, pe care îi ajutaseră atât de mult.
În acea zi de 12 septembrie 1683, Şerban Cantacuzino a ridicat o cruce de stejar cu o inscripţie în limba latină care în limba română s-ar traduce astfel: ,,Înălţarea Crucii înseamnă veşnicia lumii. Crucea este podoaba bisericii, crucea este paza împăraţilor, crucea este întărirea credincioşilor, crucea este mărirea îngerilor şi pieirea Satanei. Noi, Şerban Cantacuzino, din mila lui Dumnezeu prinţul şi domnul Ţării Munteneşti, am ridicat crucea aceasta în locul acela unde în toate zilele să se cinstească de către toţi oamenii, întru veşnica noastră pomenire şi a oamenilor noştri, pe vremea când vizirul Kara Mustafa paşa a asediat Viena din Austria Inferioară în 12 septembrie 1683. Călătorule, adu-ţi aminte că vei muri“. Câtă simplitate şi cât adevăr în această inscripţie. Domnul Munteniei vrea să exprime  că deşi crucea îi apără deopotrivă atât pe împăraţi, cât şi pe simplii credincioşi, nimeni nu este veşnic pe această lume decât  Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.
Crucea originală a rezistat în acel loc până în anul 1785. Astăzi, în aproximativ acelaşi loc se afla o copie care se găseşte în interiorul capelei româneşti.
Împreună cu acea cruce, drept amintire vienezilor, Şerban Cantacuzino a mai lăsat pe câmpul de bătălie şi un steag de luptă. Acesta este realizat din mătase pe care s-a  pictat în ulei icoana lui Hristos stând pe tron, binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând Evanghelia deschisă în mâna stângă. În dreapta lui Iisus se află înscris în româneşte „Vitejia dreaptă să biruiască“.
Relaţiile dintre cele trei ţări româneşti, de la înfăptuirea Unirii lui Mihai Viteazul până la Martiriul Sfinţilor Brâncoveni (III)
Domnitorul Moldovei Gheorghe Duca revenind în ţară de pe câmpul de bătaie îşi va pierde domnia în detrimentul lui Dumitraşcu Cantacuzino, care după doar un an îi va ceda şi el domnia lui Constantin Cantemir (1685-1693).
Regele Sobieski îi va cere domnului Moldovei în 1686 să meargă la război împreună împotriva turcilor. Constantin Cantemir îi spune că îl va ajuta pe cât se va putea, dar nu direct, deoarece fiii săi sunt ţinuţi ostatici la Constantinopol (printre care şi cărturarul Dimitrie Cantemir, şi Antioh Cantemir). Sobieski atunci va supune Moldova unui jaf cumplit. Chiar moaştele Sf. Parascheva şi alte odoare bisericeşti de preţ de la Trei Ierarhi ar fi fost jefuite dacă arhimandritul nu s-ar fi opus riscându-şi astfel viaţa. Nu se ştie sigur motivul care l-a făcut pe Sobieski să se răzgândească şi să nu tragă cu tunul în porţile închise ale bisericii. Probabil teama că ,,apărătorul creştinătăţii“ ar fi fost considerat jefuitor de biserici.
După înfrângerea suferită la porţile Vienei, turcii păreau în cădere liberă. În 1686 au pierdut şi Buda, paşalâcul Budei încetându-şi existenţa după 145 de ani, ultimul paşă Abdurrahman Abdi pierzându-şi viaţa în  luptă.
Principele Ardealului, Apafi, părea că îi va părăsi pe turci apropiindu-se de Leopold. Aliat fidel  al turcilor în Ardeal rămăsese comitele Imre Thokoly.
În acest moment, Şerban Cantacuzino crede că a sosit vremea unei alianţe dintre cele trei principate din spaţiul românesc. Ia legătura şi cu ţarul Petru I al ruşilor, şi cu curtea de la Viena, mergând până la ideea de a cuceri chiar Constantinopolul, urmând ca el să se încoroneze ca urmaş al vechilor împăraţi bizantini.
Astfel, ca o primă alianţă între români, în 1688 îşi mărită fata  Smaranda cu Grigore Băleanu (se ştie faptul că familiile Cantacuzino şi Băleanu erau rivale), care în acel moment era unul dintre cei mai importanţi nobili de la curtea lui Apafi. Nunta a fost de proporţii impresionante şi au participat soli  de rang înalt din Moldova şi din Ardeal. Când lucrurile păreau că intră pe un făgaş favorabil al alianţei dintre cele trei ţări româneşti, la puţin timp după nuntă, Smaranda se îmbolnăveşte şi moare. A fost înmormântată la mânăstirea Cotroceni, slujba fiind oficiată de către patriarhul Constantinopolului, Dionisie, şi de către mitropolitul muntean Teodosie.
Astfel, o alianţă ce părea durabilă s-a destrămat din faşă (de altfel, însuşi domnitorul muntean  va muri în acelaşi an). Indiscutabil este faptul că Şerban Cantacuzino a lăsat o moştenire culturală de o deosebită importanţă. Cea mai importantă ctitorie a sa a fost mânăstirea Cotroceni, locul unde a fost şi înmormântat conform voinţei sale. Monumentul de arhitectură a fost demolat în perioada comunistă, în 1984. Biserica a fost rezidită în 2003-2004, iar la reconstrucţie s-au folosit şi câteva fresce originale păstrate până atunci la mânăstirea Cernica.
Aici la Cotroceni şi-a instalat voievodul Şerban Cantacuzino tipografia unde  a sprijinit tipărirea în limba română a Bibliei de la Bucureşti.  Din păcate a murit cu puţin timp ca aceasta să fie tipărită. Biblia aceasta s-a bazat pe traducerea spătarului Nicolae Milescu a Septuagintei (Vechiul Testament). La această monumentală lucrare au lucrat Constantin Cantacuzino, stolnicul, Radu Greceanu şi fratele său Şerban alături de învăţaţii greci Sevastos Kymenites şi Ghermano de Nyssa. A fost prima traducere integrală a Bibliei în limba română.
Marele nostru istoric Alexandru D. Xenopol spunea despre Biblia lui Şerban Cantacuzino că „este cel mai însemnat monument al literaturii religioase la români, atât prin întinderea, cât şi prin limba ei cea minunată“.
După dispariţia lui Şerban Cantacuzino, în tronul ţării va urca Constantin Brâncoveanu (1688-1714), unul dintre cei mai mari domnitori ai neamului. Dar înainte de a prezenta martiriul acestuia alături de cei patru fii ai săi, vom prezenta realităţile politice, culturale şi economice ale domniei sale având în vedere şi aspectele politico-religioase deosebit de importante petrecute în Ardeal şi Moldova în această perioadă.
Este bine cunoscută diplomaţia lui Brâncoveanu în funcţie de interesele ţării şi nu ale sale personale, urmărind întotdeauna ca Ţara Românească să nu devină un câmp de luptă pentru o perioadă îndelungată de timp între austrieci şi turci.
Astfel, la începutul domniei trimite soli la Viena pentru a realiza alianţa pe care Şerban Cantacuzino şi-o dorea cu creştinii. Se pare că solii trimişi şi-au depăşit atribuţiile cu care fuseseră însărcinaţi, acceptând condiţii ce ţineau de însăşi independenţa ţării. Imperialii s-au arătat iritaţi de refuzul lui Brâncoveanu la cererile lor şi, astfel, având nevoie de resursele Ţării Româneşti, au intrat cu armatele în ţară prin Oltenia. Pus în situaţia de a da piept cu armatele imperiale mult superioare ca număr, Brâncoveanu plăteşte austriecilor sumele promise încă din ianuarie 1688  şi permite cazarmarea a 12 regimente. Austriecii au ajuns şi la Bucureşti, unde au comis jafuri şi fărădelegi, cum au făcut de altfel şi în alte părţi ale ţării.
Cum a prins însă un prilej favorabil, Brâncoveanu a cerut ajutorul turcilor şi tătarilor pentru scoaterea austriecilor din patrie. Generalul Heissler se retrage cu armatele spre graniţă. În acest moment se stinge din viaţă şi principele Ardealului. Mihail Apafi II (fiul principelui decedat), care era în vârstă de 14 ani, era supus Habsburgilor, iar turcii îl sprijineau pe nobilul Imre Thokoly.
Bătălia decisivă se va da la Zărneşti în august 1690, iar Brâncoveanu, care fusese strategul întregului plan de luptă, iese învingător. De remarcat că  şi în tabăra austriecilor se aflau mulţi români, aproximativ 7.000. Mult mai târziu, în cursul Primului Război Mondial, situaţia se va repeta, numai că la scară mult mai mare. Din fericire,  acest fel de dramă a românilor a luat sfârşit  odată cu trecerea Transilvaniei la patria-mamă.
Generalul Heissler este luat prizonier, iar contele Mihail Teleki îşi pierde viaţa. Imre Thokoly este ales principe de către Dieta Transilvaniei, dar, fiind pus în faţa presiunilor politice şi militare ale Habsburgilor, s-a retras din scaun şi a plecat definitiv din Transilvania în Imperiul Otoman unde şi-a continuat cariera militară. Soţia lui Thokoly, care era prizoniera austriecilor, a fost eliberată la schimb cu generalul Donat Heissler.
După această victorie,  Brâncoveanu nu s-a mai implicat, practic, personal, în lupte cu oastea sa, domnia sa fiind considerată una dintre domniile cele mai paşnice şi lipsite de conflicte militare, ceea ce a condus fireşte şi la propăşirea materială şi spirituală a ţării.
În 4 decembrie 1691 are loc un eveniment deosebit de important pentru istoria Ardealului, şi anume Diploma Leopoldină dată de către împăratul Leopold.
Prin Diploma Leopoldină, Transilvania trecea, practic, sub administraţia directă a curţii imperiale de la Viena. Oficial, Mihail Apafi II era principele Ardealului sub protecţia lui Leopold I. În 1696, Apafi, ajuns la vârsta majoratului, cedează titlul de principe al Transilvaniei împăratului Leoplold. În 1699, prin pacea de la Karlowitz, şi turcii recunosc oficial renunţarea la vasalitatea Transilvaniei, cedată Habsburgilor. Astfel a fost înlocuit ,,jugul de lemn turcesc cu jugul de fier austriac“ conform unei expresii celebre rămase în istorie.
 
Se ştie că relaţile dintre Brâncoveni şi familia Cantemir nu erau tocmai bune.  Se pare că acest conflict a pornit de la faptul că domnul Moldovei, Constantin Cantemir (1685-1693), ar fi vrut să-l sprijine pe fiul său Dimitrie pentru a ajunge domnitor în Ţara Românească. Conflictul   s-a aprofundat în 1693, atunci când Dimitrie Cantemir s-a însurat cu Casandra Cantacuzino, fiica lui Şerban Cantacuzino. Când a murit Constantin Cantemir, în 1693, fiul său Dimitrie trebuia să ocupe tronul Moldovei, dar la insistenţele lui Brâncoveanu, în tronul Moldovei va fi recunoscut de către turci Constantin Duca, ginerele lui Brâcoveanu şi fiul fostului domn Gheorghe Duca. Duca a avut două domnii (1693-1695; 1700-1703), despărţite de domnia lui Antioh Cantemir (fiul lui Constantin şi fratele lui Dimitrie). Politica fiscală excesivă dusă de Duca şi răcirea relaţilor cu Brâncoveanu i-au grăbit sfârşitul. Practic, politica lui Duca a dezamăgit, deoarece acţiunile sale împotriva Cantemireştilor au  stârnit mânia marelui vizir, stinsă cu banii oferiţi de către  Brâncoveanu.
În 1706, relaţiile dintre cele două familii s-au îmbunătăţit, reali­zându-se o dublă alianţă matrimonială moldo-valahă: Constantin II  Brâncoveanu, fiul domnitorului, s-a căsătorit cu Aniţa, fiica marelui boier moldovean Ioan Balş, iar Radu Brâncoveanu s-a logodit cu fiica lui Antioh Cantemir, pe nume Maria.
Despre aceste fapte, Dimitrie Cantemir va  scrie ,,Istoria Hieroglifică“, o lucrare ce prezintă luptele politice ale vremii.  Pe de o parte, analizează conflictul cu fratele său, iar pe de alta conflictul cu Brâncoveanu. Personajele sunt animale, dar la sfârşitul lucrării se află dezlegarea    ,,hieroglifelor“, adică fiecărui animal îi corespunde un personaj istoric real.
De remarcat este  că relaţiile dintre cele două familii nu au fost unele de duşmănie, ci unele de rivalitate pentru putere şi ocuparea tronului domnesc.
În 1693, când sultanul dorea să invadeze Ardealul prin Ţara Românească, Brâncoveanu îşi dovedeşe încă o dată dibăcia politică reuşind după întâlnirea cu marele vizir să-l convingă pe acesta din urmă să treacă cu armatele pe la sud de Dunăre, prin Serbia.
Doi ani mai târziu, venind în scaunul otomanilor, sultanul Mustafa II (1695-1703), luptele dintre turci şi austrieci s-au reluat. Scopul era acelaşi, stapânirea asupra Ardealului.
Brâncoveanu a primit sarcina de a repara cetatea Kladovo de la Dunăre, ceea ce a şi făcut. Bătălia decisivă s-a dat lângă Lugoj, iar de această dată turcii au învins, chiar  celebrul general austriac Friedrich von Veterani pierzându-şi viaţa. După bătălie, Mustafa II s-a reîntors din Ardeal prin Muntenia şi a cerut să se întâlnească cu Brâncoveanu. Acest lucru s-a întâmplat deşi  Brâncoveanu nu privea cu ochi buni aceste întâlniri cerute de sultan. Domnitorul Ţării Româneşti începuse deja să-i sprijine pe creştini în lupta antiotomană prin informaţiile pe care le trimitea despre aceştia prin solii săi. Pentru meritele sale, fusese deja făcut prinţ al Imperiului Romano-German la începutul anului 1695.
Leopold I însă avea o politică duplicitară; şi ceea ce a început în 1697  s-a definitivat în 1701, din punct de vedere religios, în Ardeal, nu a fost adus la cunoştinţă nici domnitorului Brâncoveanu, nici mitropolitului Teodosie. Astfel, vom opri pentru o clipă firul vieţii politice pentru a ne ocupa de un eveniment deosebit de important prin care s-a încercat scindarea populaţiei  româneşti din Ardeal şi, implicit,   ruperea relaţiilor (nu numai din punct de vedere religios ) cu ,,Domnia“ şi ,,Mitropolia Ungrovlahiei“.
În 1696 se tipăreau două cărţi bisericeşti româneşti la Sibiu, iar în cuvântul de prefaţă găsim  următorul paragraf referitor la mitropolitul Ardealului de atunci, Teofil Seremi (1692-1697): ,,Către Preasfinţitul şi iubitorul de Dumnezeu domnul Teofil mitropolitul Bălgradului (Alba-Iulia), al Vadului, al Maramureşului, al Sălajului“. De aici rezultă întinderea Mitropoliei  Ardealului şi autoritatea pe care o avea mitropolitul asupra populaţiei ortodoxe româneşti. Această stare de fapt se va schimba, din păcate, în scurt timp.
Curtea de la Viena se gândise că dacă îi va aduce pe români în slujba Papei de la Roma, automat, aceştia vor trece şi sub autoritatea împăratului Leopold I, rupându-se legăturile acestora cu fraţii lor de aceeaşi credinţă de peste munţi.
Astfel, Leopold I promite românilor care vor trece la credinţa catolică, aceleaşi drepturi pe care le aveau şi secuii, şi saşii din Ardeal, iar preoţii români care erau iobagi primeau privilegiile pe care le aveau preoţii catolici. Pentru aceasta, ortodocşilor  români  li se cereau patru lucruri:
– recunoaşterea primatului papal
– Filioque (adică Sfântul Duh purcede şi de la Fiul şi nu numai de la Tatăl)
– folosirea azimei (pâinea nedospită) la Sfânta Taină a împărtă­şaniei
– recunoaşterea Purgatoriului ca spaţiu intermediar între iad şi rai
Influenţat de iezuitul Ladislau Barany, de episcopul catolic de Alba Iulia, Andrei Ilyes, şi de cardinalul primat al Ungariei, Kolonits (care păreau binevoitori şi plini de făgăduinţe faţă de români), mitropolitul Teofil Seremi convoacă sinodul ortodox la Alba Iulia pentru a prezenta protopopilor şi preoţilor avantajele unirii bisericii cu Roma. În 21 martie 1697, actul premergător unirii Bisericii Ortodoxe din Ardeal era deja semnat de către mitropolit şi de către alţi protopopi ortodocşi.
Acest lucru a fost făcut în tăcere, fără a se afla ceva despre aceasta în Ţara Românească.
Nu la mult timp după acest eveniment, mitropolitul Teofil a decedat, iar în scaunul mitropolitan se pregătea să fie înscăunat Atanasie Anghel din Ciugud.
 Aşadar, Atanasie se duce la Bucureşti pentru a fi hirotonit mitropolit al Ardealului de către Teodosie, mitropolitul Ungro­vlahiei, iar noul ales îl numeşte pe Teodosie ,,preasfinţitul său stapân şi biruitor a toată  ţara Ungrovlahiei“. Atanasie se obliga să păstreze neatinsă dogma Bisericii Ortodoxe şi obiceiurile şi ritualurile acesteia. Dar abia întors din Ţara Românească, noul mitropolit îi scrie împăratului prin Ladislau Barany că el este unit cu Roma şi convoacă sinodul de la Alba Iulia din octombrie 1698.  A dat publică ,,Cartea de mărturie“ care era, practic, actul de unire cu Biserica Catolică. Una dintre cererile lui Atanasie a fost aceea de a rămâne în scaun până la sfârşitul vieţii. Continuatorul său urma să fie ales de sobor şi întărit în funcţie de către papă şi împărat în loc de mitropolitul şi domnul Ţării Româneşti, iar sfinţirea se va face de către patriarhul de la Karlowitz.
Urmările acestui act nu au întâziat să apară. Membri ai clerului ortodox se ridică împotriva acestui act. Primele nemulţumiri au apărut în zona Hunedoarei (locul în care se află cea mai veche biserica ortodoxă cunoscută până acum din Ardeal). Un preot pe nume Ioan Circa, din Batiz, caută să fie numit ca episcop, dar este urmărit de catolici, pus în lanţuri, iar apoi cu greutate reuşeşte să evadeze şi să se ascundă.
Prof. istorie Mihai LUNGU
 
 
 
 
 Prof. istorie Mihai Lungu