În condițiile în care, în anul Centenarului, România NU ARE O ISTORIE A SA ÎN ȘCOALA PUBLICĂ, fapt contravenind Constituției, LEN și recomandărilor Consiliului Europei privind studierea istoriei în secolul XXI, constatăm cu regret că toate demersurile profesorilor de la catedră privind reintroducerea Istoriei României în școala publică au fost respinse de funcționarii MEN. Era firesc să ne întrebăm și să întrebăm: Ce fel de celebrare a Centenarului este aceasta dacă în școala publică nu există disciplina Istoria României, iar elevii nu studiază Marea Unire? Ce fel de educație națională este aceea fără istorie națională, patriotism civic, valori românești? În mod naiv, am considerat că nu vor fi necesare mari eforturi pentru schimbarea unor planuri-cadru și a unei programe dezastruoase, pentru editarea unui manual exemplar, în condiții grafice de excepție, pentru oferirea unui pachet educațional Centenar profesorilor și elevilor, toate acestea putându-se face rapid și fără mari cheltuieli, salvând celebrarea Centenarului printr-o acțiune de maximă importanță și utilitate națională, prin care s-ar fi dovedit respect față de jertfa înaintașilor. Până la urmă, am ajuns în situația absurdă ca, în România Centenară, să milităm fără succes pentru studierea Marii Uniri în școală, fiind chiar într-o situație mai dificilă decât aceea a memorandiștilor din Dubla Monarhie austro-ungară, guvernul de la Budapesta din acele vremuri părând a fi mai înțelegător cu dezideratele românești decât funcționarii MEN de astăzi, care desconsideră istoria națională și dovedesc că ignoră ceea ce spunea în 1894 Ioan Raţiu, unul dintre cei mai mari luptători pentru drepturile românilor din Transilvania: „Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă“.
Gestionarea memoriei societății, formarea identității, a loialității față de patria comună, a profilului intelectual și moral al cetățeanului de mâine sunt obligații constituționale ale școlii publice. Este evident că nu va putea fi realizată aniversarea Centenarului de către Ministerul Culturii și Identității Naționale „printr-o abordare şi viziune integrată şi unitară pe coordonatele unității, coeziunii şi consensului național, în spiritul prețuirii trecutului, valorilor şi tradițiilor naționale (s.n.)“ dacă noile generații nu vor studia Marea Unire în școala publică a statului național român, lipsa istoriei naționale din școala românească fiind cu atât mai scandaloasă cu cât în Republica Moldova a președintelui Igor Dodon acest lucru este posibil, ca să nu mai spunem că titulatura disciplinei este acolo de „Istoria românilor“, deci o titulatură identitară, în timp ce în România Centenară este folosită pe mai departe titulatura generică de „Istorie“. Așa cum s-a mai observat, în anul celebrării Centenarului Marii Uniri marginalizarea disciplinei Istorie în sistemul educațional este un act profund antinațional.
În urmă cu un secol, o generație de oameni politici au avut tăria, puterea de sacrificiu și curajul de a înfăptui idealul național. Politicienii de astăzi nu par a fi, din nefericire, capabili să promoveze și să sărbătorească ceea ce generația Unirii a edificat. Anul se încheie, iar ei încă analizează ce anume ar trebui să semnifice pentru noi Marea Unire și cum ar trebui să o sărbătorim. Observăm că Centenarul este celebrat prin haos și întârzieri, prin editarea unor cărți și spectacole de poezie patriotică, prin reabilitări de drumuri și căi de acces, prin turnee de fotbal și festivaluri. Avem un adevărat șuvoi de ceremonialuri, conferinţe, proiecte editoriale, evenimente publice, expoziţii, investiţii, piese de teatru, restaurări şi simpozioane. Centenarul fiind o sărbătoare legată de istorie, firesc ar fi fost ca statutul istoriei naționale în sistemul educațional să fie prioritar reevaluat, iar modul în care este prezentat trecutul noilor generații să nu fie ignorat de către conducerile ministerelor Educației și Culturii. Dacă a cinsti cu adevărat reuşita măreaţă a înaintaşilor noştri înseamnă a omagia în primul rând faptele lor şi adevărul istoric, atunci era necesar ca în regim de urgență să se reintroducă disciplina Istoria României în școala publică, să se modifice, cu sprijinul Academiei Române, planurile-cadru și programa de istorie pentru clasa a XII-a, să se realizeze un manual exemplar de istorie națională.
Școala are drept principală misiune educația morală prin patriotism civic, cultivarea respectului pentru adevăr, lege, dreptate, demnitate, pentru argumentul rațional, pentru responsabilitate personală. Școala trebuie să promoveze adevărul istoric, să apere și promoveze valorilor românești. Din păcate, studiind programa de Istorie pentru clasa a XII-a aflată în uz, vedem că aceasta este lipsită de dimensiunea identitară și moral valorică, după cum lipsesc cu totul modelele, personalitățile istorice remarcabile, ceea ce ridică problema modului de transmitere de principii, valori și atitudini către tânăra generație aflată pe băncile școlii, precum și a modului cum se conștientizează și cum sunt onorate jertfele înaintașilor, ale generației care a făurit Marea Unire. În mod evident, autorii programei nu au avut în vedere formarea unei personalități definită valoric. În SUA există Centru Național pentru Educarea Caracterului, iar patriotismul este considerat o valoare, nefiind, ca la noi, asimilat extremismului și xenofobiei. Deși culpabilizarea națiunii și stigmatizarea conștiinței naționale, a identității naționale se face în numele integrării europene și a pro-europenismului, chiar legislația europeană subliniază obligația statelor membre de a „respecta prevederile constituționale, situațiile la nivel național și local și sistemele de educație din fiecare țară“ (Recomandarea nr. 15/2001 a Consiliului Europei privind predarea istoriei în Europa în secolul XXI, p. 3). Din această perspectivă, programa se dovedește a fi dezastruoasă, ea fiind construită după modelul ghiveciului, pe baza ignorării cronologiei și a logicii istorice, a ignorării momentele esențiale din devenirea poporului român, a ignorării chiar a existenței poporului român, toată atenția fiind concentrată asupra structurilor statale și a minorităților. Nu există o respectare simultană a logicii istoriei și a logicii didactice. Raporturile dintre disciplina academică și disciplina școlară au fost denaturate prin introducerea unor perspective neacceptate de mediul academic, precum demitizarea, relativizarea, multiperspectivismul, deconstructivismul, fragmen­taris­mul. Prin „tematizare“, principiul cronologic este încălcat, ignorân-du-se succesiunea evenimentelor, simultaneitatea lor, ceea ce duce la obscurizarea cauzalității istorice, la dezorientarea elevilor, care nu mai pot stabili ordinea, succesiunea în timp și spațiu, nu mai pot realiza raportarea trecutului la prezent. Ce să mai spunem de faptul că educația pentru patrimoniul național nu există, nu formează o carte de vizită pentru români, probabil pentru că autorii programei consideră că românii nu au realizat nimic important, încât să merite a fi cunoscut. În acest fel, patrimoniul românesc există doar pentru UNESCO, o organizație care se interesează de cetățile dacice, de bisericile de lemn din Maramureș și cele cu pictură exterioară din Bucovina, de centrul istoric al orașului Sighișoara, de meșteșugul ceramicii de Horezu, de satele cu biserici fortificate din Transilvania, de obiceiuri și tradiții românești. Prin programa în discuție, educația istorică ratează funcția ei fundamentală, aceea de a forma identitatea. Valoarea educativă a istoriei depinde de ce pregătire și ce identitate poate și trebuie să primească elevul în școala publică, cunoștințele selectate după criterii ideologice, fie ele și pacifiste, nu au valoare educativă, transformând trecutul într-un cadavru îmbălsămat, după cum arăta Peter Heintel. În acest fel, elevii sunt supuși alienării identitare și sunt împiedicați să gândească cu mintea proprie, devenind vulnerabili la propagandă și manipulare. Nu în ultimul rând, în anul Centenarului ar fi fost de dorit un nou manual de istorie națională, realizat în spiritul adevărului istoric și în condiții grafice deosebite.
Considerăm a fi marea rușine a Centenarului ca, în această toamnă, MEN să aprobe aceleași planuri cadru, programe și manuale de istorie pentru clasa a XII-a, în care Războiul Reîntregirii și Marea Unire nu există. Este evident că prioritatea zero ar fi trebuit să o reprezinte studierea Marii Uniri în școală, însă factorii responsabili din MEN nu au dorit să facă ceva în acest sens. În schimb, intenția respectivilor factori de a reduce numărul orelor de istorie, în chiar anul Centenarului, prin modificarea fără dezbateri, netransparentă, a planurilor-cadru din învățământul liceal, este de natură să stârnească o îngrijorare maximă.
Există un aspect care nu poate fi trecut cu vederea, și anume că aproape jumătate din români nu sunt interesați de Centenarul Marii Uniri și nu știu la ce se referă acesta, după cum ne-a arătat deja Barometrul Cultural pentru 2017, printr-un sondaj dedicat Centenarului României.0 Credem că la un astfel de rezultat îngrijorător s-a ajuns și pentru că în școala publică nu există disciplina Istoria României de două decenii, iar la liceu, în clasa a XII-a, elevii nu studiază Războiul Reîntregirii Naționale și Marea Unire, ci un ghiveci de teme de istorie națională și universală, o oră pe săptămână. Astfel, în țara în care se vorbește de îndrăzneala de a crede în România, în care se promovează ia românească, școala publică nu oferă o viziune despre trecutul național, iar reintroducerea Istoriei României pare a se amână pentru Bicentenarul Marii Uniri. Când activitatea Direcţiei Centenar ajunge să fie coordonată de către fotbaliști ratați, de felul iscusitului domn Cotârleţ, nu ne mai miră haosul și degringolada care amenință să transforme anul Centenarului, încet-încet, într-un festival al incompetenței. Nici vorbă să vedem în Centenar un moment de consens al clasei politice şi un prilej de reîntoarcere la conştiinţa naţională, la un secol de la făurirea României Mari.
Din nefericire, MEN nu a luat măsuri privind celebrarea Centenarului, iar la liceu, memoria eroilor care au făcut posibilă unitatea națională deplină este dezonorată prin felul în care arată planurile-cadru, acestea prevăzând doar o oră de istorie pe săptămână la clasa a XII-a, în timp ce programa școlară și manualele nu abordează Războiul Reîntregirii și Marea Unire. Nefireasca lipsă de interes a MEN pentru sărbătorirea Centenarului României ne poate duce cu gândul la faptul că funcționarii ministeriali împărtășesc opinia domnului Viktor Orban, premierul Ungariei, exprimată recent la Universitatea de Vară „Tusvanyos“ de la Băile Tuşnad, opinie conform căreia Centenarul Marii Uniri nu reprezintă „un moment festiv“. Spiru Haret, cel mai mare reformator al școlii românești, arăta că „Patria o fac şi limba, şi istoria, şi religia, şi tradiţiile. A da cu piciorul în toate acestea înseamnă a se lepăda cineva de patria sa, iar luminarea poporului său este cea mai înaltă datorie a oamenilor luminaţi şi patrioţi. A nu sprijini lupta pentru luminarea poporului sau a lucra contra existenţei ţării este totuna“. Este bine să nu uităm că întreaga politică şcolară a lui Spiru Haret a urmărit asigurarea caracterului naţional al învăţământului românesc, iar principiul educaţiei patriotice s-a manifestat prin importanţa deosebită acordată limbii române, istoriei naționale şi geografiei României în școala publică. Ne reamintim toate acestea văzând cum este tratată astăzi istoria națională în învățământul preuniversitar.
Războiul identitar din Republica Moldova – o lecție ignorată în România
În perioada 1990-2018, în condițiile specifice ale Republicii Moldova, au avut loc dezbateri intense pe tema identității etnoculturale. La Chișinău au existat numeroase încercări de repunere în discuție a ideologiei „moldovenismului“, ca suport politic pentru forțele comuniste și proruse, ceea ce determinat o reacție românească în exprimarea discursului identitar. În această confruntare, patrioții din Republica Moldova au luptat cu formula „istoriei integrate“, o modalitate postmodernă de ideologizare a istoriei în spiritul marxismului cultural. Practic, prin formula integrării se ajungea la sacrificarea istoriei naționale, ca element fundamental al propriei identități.
Urmărind bătălia dintre istoria națională și istoria integrată, vom observa că, în Moldova de peste Prut, agresiunea la adresa memoriei colective prin implementarea „istoriei integrate“ a eșuat, românii din Moldova reușind să aibă istoria națională în școală în perioadele 1990-2006 și 2012-2018, în timp ce în România succesul istoriei integrate a fost total, istoria națională fiind studiată aici doar în perioada 1990-1999. Dreptul la identitate al „moldovenilor“ dintre Prut si Nistru, „parte componentă a națiunii române“ a fost și este apărat de către istorici, mai ales că „istoria integrată“ s-a dovedit a fi fost un proiect menit să anihileze politic majoritatea românească de peste Prut, nu un exercițiu intelectual pe seama unei istorii pluraliste. Viziunea multiculturală a fost transformată într-un proiect opresiv, de „spălare a creierelor“ majorității, de ștergere a memoriei colective. Istoria națională devenea, prin „integrare”, un simplu element subordonat istoriei universale. Iată de ce conservarea identității naționale pe cele două maluri ale Prutului obligă la respingerea oricăror tentative de introducere a unei „istorii integrare“, indiferent de forma adoptată, europeană sau post-sovietică.
Cunoașterea luptei românilor de peste Prut pentru memorie este importantă, în condițiile în care românii din România nu au reușit să împiedice substituirea istoriei naționale cu „istoria integrată“. Guvernele comuniste de la Chișinău au promovat constant excluderea Istoriei românilor ca disciplină de studiu din școlile Republicii Moldova, ceea ce a dus la protestele elevilor și istoricilor. Dacă „Istoria românilor“ a putut fi menținută ca disciplină școlară în perioada 1990-2006, din septembrie 2006, guvernul comunist de la Chișinău a decis înlocuirea ei cu „Istoria integrată“. În 2011, președintele Traian Băsescu expedia în Republica Moldova 450.000 de manuale de Istoria românilor, pentru a întreține vie flacăra conștiinței românești peste Prut, dar nu s-a interesat deloc să vadă cum este studiată istoria națională în republica păstorită de Domnia Sa. Atunci, președintele Băsescu nu a avut habar că în România elevii nu mai studiau de peste un deceniu istoria națională, după cum nu a știut că încă din 2006, în timpul primului său mandat, a fost adoptată cea mai dezastruoasă programă de „istorie integrată“ pentru clasa a XII-a.
Lupta pentru identitate națională a avut succes în anul 2012 în Republica Moldova, astfel că începând cu anul școlar 2012-2013, disciplina „Istorie“ a fost înlocuită cu „Istoria Românilor și Universală“ în planurile-cadru și programele școlilor de peste Prut. De atunci, forțele românofobe și proruse, cu Igor Dodon în frunte, lansează astfel de întrebări: Dar de ce „Istoria românilor“, în loc de „Istoria Moldovei“? Este normal acest lucru, când în republică 70% din populație se declară a fi „moldovenească“? Frustrarea prorușilor de peste Prut este de înțeles în condițiile în care românii sunt considerați o minoritate în Republica Moldova. Ciudat este însă faptul că ceea ce a reușit „minoritatea“ românească să impună la Chișinău nu a reușit majoritatea românească din România să impună la București: înlocuirea titulaturii generice de „Istorie“ cu aceea identitară de „Istoria României“ sau „Istoria românilor“.
Urmărind evoluția situației de la noi, să remarcăm faptul că primul plan-cadru postdecembrist, cel din 1990, menţinea Istoria ca disciplină fundamentală în gimnaziu și liceu, iar temele cu caracter ideologic impuse în regimul comunist au fost eliminate din programele şcolare. În 1991 şi 1993, s-au adoptat primele programe și manuale postdecembriste de Istoria românilor, disciplină care era studiată la liceu, la clasele a XI-a și a XII-a, două ore pe săptămână. Din nefericire, în martie 1999 a fost aprobată o nouă programă, prin care istoria națională a fost înlocuită cu „istoria integrată“, o istorie care privilegia „tematizarea“, „demitizarea“, „multiperspectivismul“, diluând practic istoria neamului în istoria universală. Dacă în Republica Moldova istoria integrată a fost implementată doar câțiva ani, când la putere s-au aflat comuniștii, în România democratică, istoria integrată a înlocuit istoria națională după primul deceniu postdecembrist, fiind menținută și în prezent în curriculumul școlar. Dacă în Republica Moldova s-a ajuns la lupte de stradă pentru istoria națională, în România au existat doar luările de poziție ale Academiei Române și ale unor istorici și profesori de la catedră, în vreme ce intelectualitatea progresistă milita de zor pentru blocarea oricărui recurs la memoria națională. În acest context, ne reamintim cum pe 30 aprilie 2001 a fost organizată la Palatul Cotroceni o întâlnire între doamna ministru Ecaterina Andronescu şi o delegaţie de slujitori ai ştiinţei istorice, condusă de domnul academician Dinu C. Giurescu. Participanţii la discuţii au solicitat doamnei ministru reintroducerea obligatorie a 2 (două) ore de Istorie în toate planurile de învăţământ, obligativitatea Istoriei românilor la examenele de capacitate/admitere şi bacalaureat. S-a cerut, de asemenea, refacerea programelor şcolare şi, pe baza lor, a manualelor alternative. Doamna ministru Ecaterina Andronescu a fost de acord cu ideea că Istoria are o importanţă deosebită în procesul educativ-formativ şi că o restabilire a statutului ei în şcoală poate contribui la succesul reformei în învăţământul românesc, „creând astfel un sentiment de optimism participanţilor la întâlnirea de la Palatul Cotroceni“. Din păcate, după decenii de optimism, speranțe și iluzii privind reintroducerea Istoriei României în școala publică, vedem că împlinirea acestui deziderat nu este permisă de către MEN nici măcar în anul Centenarului României.
Prof. Constantin TOADER