Cerută constant, cu obiectivitate, dar și folosită des ca motiv pentru dat cu părerea, legătura formării universitare cu necesitățile economico-sociale deține de acum un suport promițător de aplicare: forma nouă a metodologiei de înscriere și înregistrare a calificărilor din învățământul superior în Registrul Național al Calificărilor din Învățământul Superior (RNCIS).
Noutatea se regăsește în derularea acestei înscrieri în două etape. După cum precizează, esențializat, Ministerul Educației și Cercetării Științifice, în prima etapă „universitățile trebuie să demonstreze necesitatea și oportunitatea din punct de vedere al pieței muncii” a fiecărei noi calificări, „alături de competențele aferente și ocupațiile directe din Clasificarea Ocupațiilor din România (COR) pe care le poate obține un absolvent”. Este necesar ca minimum una dintre ocupațiile aferente calificării pe care universitatea vrea s-o înscrie să se regăsească în COR. În a doua etapă a înscrierii, fiecare universitate trebuie să transmită la Autoritatea Națională pentru Calificări (ANC) suplimentul la diplomă obținut de absol­ventul programului de studiu. Calificarea este înscrisă în RNCIS pe baza acestui supliment. La rân­dul ei, înscrierea calificărilor condiționează autori­zarea, acreditarea, evaluarea periodică, apli­cate pro­gra­melor de studii de către Agenția Română pentru Asi­gu­rarea Calității în Învățămân­tul Superior (ARACIS). Mențiunea că înscrierea în RNCIS se face conform standardelor europene reprezintă, dincolo de inevitabila formulare tipică birocrației, o certificare în sine a încadrării în rigorile unui spațiu comun al cunoașterii. Cone­xiunile duc la Cadrul European al Calificărilor, iar în plan intern, la Registrul Național al Califi­cărilor (RNC) și la Registrul Național al Califi­că­ri­lor Profesionale (RNCP), din care RNCIS face parte. ANC este instituția abilitată, prin Legea nr. 1/2011, să valideze calificările din învățământul superior. Înscrierea este obligatorie, până în ultima zi a anului care a început.
Jocul acronimelor și al legăturilor formale poate să descumpă­nească, să facă subiectul mai degrabă lipsit de atractivitate și bun de plasat în categoria probelor cum că școala noastră se vede copleșită de formula­ristică, de comisii și de instituții care cer, generic vorbind, „situații”. Aici însă reglementarea se arată a fi necesară și este de așteptat să se dovedească în mare parte și salutară, măcar în sensul deschiderii unei căi de trecere dincolo de fatalitate. Este acea fatalitate rezumată în câteva idei mereu reluate, potrivit cărora învăță­mântul românesc este rupt de realitate (pusă grăbit în sinonimie cu practica), pe angajatori nu-i interesează ce școli și cu ce profesori au urmat absolvenții și, de altfel, aceiași absolvenți nu au nicio speranță de angajare, pentru că peste tot se cere experiență, or ei nu au cum să fi acumulat așa ceva. Sfidător la adresa școlii, profesorilor și studenților, tipul de „consultanță” care se bucură de trecere este aceea care spune că nu contează cartea învățată și competențele certificate, ci diverși factori aproximativi, cum ar fi oportu­nitatea, recomandarea, CV-ul interesant („interesant” fiind un adjectiv la modă). Se adaugă automatismul întreținerii unui „conflict” între școală și mediul economic, în sensul că mulți angajatori reclamă pregătirea insuficientă a absolvenților pentru cerințele practice, din producție; sau, uneori, privitori de pe margine le atribuie angaja­torilor propriile lor păreri, care se rezumă invariabil la faptul că învățământul românesc este prost din cauză că le bagă în cap celor care-l frecventează mai ales no­țiuni care nu le folosesc la nimic. Vehiculată diletant, o asemenea părere lasă clar să se vadă „idealul” unui absolvent de învățământ superior ca un fel de muncitor înalt calificat, executant la fix al unei singure operațiuni, în general îngust specializate și de obicei agasant repetitive. Văzut (și cerut) astfel, purtătorul unui volum de cunoștințe deținător de idei, înalt calificat, este asimilat unui meșter dat naibii, care în orice împre­jurare tehnică găsește o rezolvare (adică o improvizație) de-i lasă pe toți cu gura căscată. Preocupările, juste la originea lor, legate de concor­danța dintre formarea universitară și cerințele din piața muncii s-au uni­for­mizat într-o nemulțumire aparent coerentă, dominată de cauza iden­ti­ficată în lipsa pregătirii practice a studenților, deveniți absolvenți. În mod echivalent, s-a impus dezavuarea transmiterii și acumulării de informații. Odată cu deschiderea unui nou registru al calificărilor asigu­rate prin învățământul superior, funcțional pe baza unei metodologii care răspunde (și) cerințelor angajatorilor, este de așteptat să devină mai vizibilă și să fie luată în seamă cu mai multă obiectivitate esența de conținut a formării universitare, aceea de a asigura condițiile îmbi­nării cunoștințelor acumulate cu compe­tențele dobândite, din această îmbinare urmând să decurgă exercita­rea diverselor ocupații. Dincolo de sfaturi, imitații și păreri, RNCIS este de luat ca reper în pornirea spre stu­dii superioare și, ulterior, spre angajare, ca și în recrutarea pentru angajare.
Florin ANTONESCU