După abdicarea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza în februarie 1866, clasa politică românească va aduce pe tronul țării, cu scopul de a consolida Unirea celor două principate, un prinț străin. Acesta a fost Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, de neam bavarez și de confesiune catolică.
Dacă în privința confesiunii prințului, politicienii români au înțeles că din Europa Occidentală nu pot să aducă decât un catolic sau un protestant, pentru urmașii acestuia, Constituția din 1866 pre­vedea prin art. 82 al cap. II ca toți fiii și fiicele viitorului monarh să fie obligatoriu crescuți în „religiunea ortodoxă a Răsăritului”, dorindu-se în felul acesta apropierea dinastiei străine de poporul român ortodox și de convingerile lui religioase.
Situația nou creată a adus de-a lungul timpului diverse necazuri în familia regală, mai ales în privința raporturilor acesteia cu Vaticanul, a provocat uneori frustrări majorității ortodoxe sau clasei politice autohtone.
Cert este însă că Regele Carol I s-a străduit să fie un bun creștin și (pe cât posibil) un bun român.
S-a apropiat cu respect de poporul român și de Biserica lui, continuând să fie în același timp un practicant creștin apusean.
Încă de la sosirea sa la București în anul 1866, mai întâi a vizitat Catedrala mitropoliei pentru a primi binecuvântarea Mitropolitului Primat, continuând în duminici să participe la Sfânta Liturghie în aceeași catedrală.
După căsătoria cu Elisabeta de Wied, în 1869, întorcându-se în țară, primul drum cu soția sa l-a făcut, de asemenea, tot la Mitropolie.
Iar în 1881, cu prilejul festivităților de încoronare a Regelui, deși unii politicieni au dorit ca acestea să aibă loc „la Șosea”, Carol însuși a hotărât ca festivitățile să se desfășoare în două etape, cea dintâi la Catedrala Mitropolitană, pentru sfințirea coroanei și slujba propriu-zisă de Te-Deum, apoi în „Sala Tronului” prin actul efectiv al încoro­nării, în prezența oficialităților statului, ierarhiei Bisericii Ortodoxe și a reprezentanților corpului diplomatic.
Însemnările personale ale Regelui din Jurnalul său personal mărturisesc dorința sa de apropiere sinceră de sufletul, de credința și de valorile profunde ale poporului român, vorbesc despre relațiile regelui cu membrii Sfântului Sinod, de participările sale la diferite slujbe bisericești însoțite de parade militare (de exemplu: Boboteaza, Anul Nou, Paștele, Sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou, Sărbă­toarea Națională), participarea la punerea unor pietre de temelie la diverse biserici sau la alte evenimente din viața Bisericii.
În 1870, când s-a născut unica sa fiică, Principesa Maria, aceasta a fost botezată în ritul ortodox. După pierderea prematură a copilului, familia regală a ținută să sublinieze că mica principesă a fost româncă atât prin religie, cât și prin limbă: „Religiunea copilului nostru și limba pe care a vorbit-o au primit pentru Noi o nouă sfințire, căci fiecare cuvânt românesc ne va aminti de acum înainte drăgălașul sunet al dulcelui glas pe care n-o să-l mai auzim niciodată pe lumea aceasta” (Mite Kremnitz, Regele Carol al României. Povestea unei vieți).
De asemenea, este cunoscută energia cu care Regele s-a dedicat construirii sau restaurării de lăcașuri ortodoxe. Amintim câteva din realizările sale cele mai reprezentative:
În localitatea Bușteni – Prahova, în anul 1889, regele Carol I și soția sa, regina Elisabeta, au ctitorit Biserica Domnească – zidită din piatră de carieră, copiind la scară redusă biserica Mănăstirii Horezu. În pronaos, pictate în mărime naturală, chipurile celor doi monarhi pot fi admirate și astăzi.
Catedrala Sfântul Alexandru și Sfântul Nicolae din Sulina este tot o ctitorie a Regelui Carol I. A fost închinată Sfântului Alexandru pentru că în ziua lui de prăznuire din anul 1877, armata română a câștigat reduta Grivița. La moartea regelui construcția era finalizată la roșu.
A sprijinit restaurarea Bisericii Sfinții Trei Ierarhi din Iași
(1882-1898), pentru care regele Carol I și regina Elisabeta au donat mobilie­rul interior: scaunele domnești și arhierești, stranele, iconos­tasele din bronz aurit cu inserții de email și fildeș, candelabrele înfrumusețate cu ouă de struț și alte odoare.
La restaurarea Bisericii Domnești Sfântul Nicolae din Iași au contribuit cu stranele, catapeteasma și odoarele din interior.
A rectitorit din temelii Biserica Sfântul Dumitru din Craiova, ctitoria lui Matei Basarab, a refăcut biserica lui Ștefan cel Mare din Baia, vechea capitală a Moldovei (1907-1914), biserica mare de la Mănăstirea Sinaia 1897-1903), Biserica Domnească din Târgoviște (1907-1910), a plătit din banii personali pictarea schitului Cetățuia al mănăstirii Ciolanu și multe altele.
Sunt suficiente mărturii care ne conving că această strădanie a lui Carol I nu era doar expresia uneia din îndatoririle sale de Rege al României și nici un simplu gest de bunăvoință pentru Biserica majoritară, ci ea izvora din rațiuni sufletești mult mai profunde.
Din însemnările Jurnalului său, pe care l-a ținut începând cu anul 1881, înțelegem că Regele Carol I era un admirator sincer al vechilor ctitorii ortodoxe românești, adeseori îngrijorat de starea de degra­dare a unora dintre ele și conștient de necesitatea salvării și restaurării lor urgente. Mai mult decât atât, Regele omagiat astăzi a fost o per­soană profund religioasă, frecventând cu regularitate, duminică de duminică, slujbele de la Catedrala Romano-Catolică Sfântul Iosif, confesiune căreia îi aparținea prin botez, și cele de la Catedrala Mitropolitană Ortodoxă, confesiune de care trebuia să se apropie și s-o îmbrățișeze progresiv potrivit obligațiilor sale constituționale, dar și morale, ca Rege al unui popor majoritar ortodox.
În calitate de creștin practicant și interesat de mântuirea sufletului, el a jertfit din veniturile personale sau ale Coroanei sume importante pentru construcția și restaurarea de altare. Ne stă măr­turie în acest sens pisania săpată în marmură de la Catedrala Mitropolitană din Iași, unde Regele Carol I a devenit împreună ctitor cu marii și vrednicii mitropoliți Veniamin Costachi și Iosif Naniescu:
„Terminatu-s-a întreaga lucrare în anul mântuirii 1886, al domniei noastre al douăzeci-și-șaselea, al regatului meu al șaselea, împodobindu-se și înzestrându-se cu vase sfinte, candele de argint, policandre, odoare și veșminte prețioase, precum și cu cele 10 fe­restre cu măiestrie împodobite și închinate de noi ca un prinos al râvnei noastre pentru înălțarea sfintei Biserici Ortodoxe, întru pomenirea mea, a iubitei mele soții Elisabeta și a urmașilor noștri.”
După cum același lucru îl mărturisește una din cele două pisanii ale Bisericii „Sfântul Nicolae” Domnesc din Iași: „Noi Carol I, Domn și Rege al României pătruns de evlavie și râvnă pentru drept-credincioasa biserică a lui Hristos, hărăzit-am în anul mântuirii 1904 și al Domniei noastre al trei-zeci-și-optulea, catapeteasma, stranele și odoarele din această sfântă biserică cu hramul sfântului Ierarh Nicolae ca prinos adus Împăratului Ceresc pentru ocrotirea ce ne-a dat în timp de pace și de războiu, spre a întemeia Regatul Român”.
Regele Carol I și edificarea Catedralei Naționale
Construirea Catedralei Mântuirii Neamului sau a Catedralei Națio­nale este un vechi proiect de peste 130 ani. Îndată după Războiul de Independență din anii 1877-1878, când bulgarii au decis construirea Catedralei Alexandru Nevski din Sofia, ca jertfă de recu­noștință față de soldații căzuți pentru independența Bulgariei de sub Imperiul Otoman, și în țara noastră o serie de personalități culturale, științifice, politice și, în mod firesc, bisericești au susținut un proiect asemănător.
După proclamarea României ca regat în anul 1881, Regele Carol I a conceput un vast plan de modernizare a țării și instituțiilor ei. În cadrul acestui plan, construirea unei catedrale naționale avea un loc central. Aceasta se observă din faptul că printre primele proiecte de lege supuse dezbaterii corpurilor legiuitoare în sesiunea 1881-1882, în concordanță cu dorința expresă a regelui Carol I, se aflau: Proiectul de lege pentru înființarea de edificii și construcții publice și Proiectul de lege pentru construirea unei catedrale române în capitala țării.
Acest al doilea proiect a fost înaintat de Regele Carol I Senatului pentru dezbatere, iar acesta l-a votat în ziua de 20 mai 1882 și adoptat cu majoritatea de douăzeci și șapte de voturi contra trei. Peste doar cinci zile, la 25 mai 1882, Suveranul a înaintat proiectul de lege adoptat de Senat Adunării Deputaților de asemenea pentru dezbatere. Și astfel s-a născut Legea nr. 1750, promulgată de Regele Carol I la 5 iunie 1884 și publicată în Monitorul Oficial nr. 49, din
6 (18 iunie) 1884, în care se preciza necesitatea construirii unei catedrale ortodoxe în București. Prin aceeași lege, Statul român aloca un buget de 5 milioane de lei aur pentru construirea acesteia, sumă care reprezenta aproximativ 5% din bugetul țării, stabilind pentru edificarea Catedralei o perioadă de cinci ani.
Cu tot interesul arătat de Rege acestui obiectiv, începerea proiectării și apoi a lucrărilor s-a amânat mereu, iar bugetul alocat s-a risipit pe alte investiții ale Guvernului.
Regele Carol I, alături de membrii Sfântului Sinod și ai Guvernului în lupta pentru obținerea Autocefaliei sau independenței bisericești
Exprimată în Evul Mediu episodic și timid, dorința obținerii Independenței bisericești sau Autocefaliei a provocat, după unirea Principatelor Române din 1859, ample dezbateri și curajoase inițiative legislative interne, dar și o tensionată corespondență cu Constantinopolul. După cucerirea Independenței de Stat în anul 1878, dezbaterile privind obținerea autocefaliei au fost reluate.
În anul 1882, la 25 martie, în Joia Mare, ierarhii Bisericii Ortodoxe Române în frunte cu Mitropolitul primat Calinic Miclescu, în Catedrala Mitropolitană, în prezența Regelui Carol I, au sfințit în cadrul Sfintei Liturghii, Sfântul și Marele Mir, prerogativă și expresie vădită a autocefaliei de facto a unei Biserici locale. Monarhul, impresionat de importanța și semnificația momentului, l-a descris și apreciat în Jurnalul său, după ce în mai multe rânduri, în același Jurnal, sublinia necesitatea obținerii independenței bisericești.
Trei ani mai târziu, după multe și insistente demersuri ale Sinodului și Guvernului, la 25 aprilie 1885, Patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Ioachim al IV-lea, a semnat Tomosul de recunoaștere a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. La 1 mai 1885, Sinodul Biserici noastre s-a întrunit pentru a lua act de documentele și corespondența sosite de la Constantinopol.
În mesajul Regelui Carol I pentru deschiderea Sfântului Sinod, acesta sublinia:
„Preasfințiți Părinți,
Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române are a înregistra de astă dată un fapt de mare însemnătate.
Sunt fericit a anunța Preasfințiilor Voastre că Autocefalia seculară a Bisericii Ortodoxe Române a căpătat binecuvântarea Sanctității Sale Patriarhului Ecumenic și că astfel pozițiunea Bisericii Ortodoxe Române, egal îndreptățită cu celelalte Biserici Ortodoxe autocefale, surorile ei, de aceeași credință și de același rit, se află bine definită.
Acest bun rezultat l-am obținut prin străduințele Guvernului meu, cu concursul luminat și patriotic al Preasfințiților Mitropoliți și episcopi ai Bisericii Române și grație înaltelor sentimente de adevărată frăție creștinească ce însuflețesc pe Sanctitatea Sa Ioachim al IV-lea și pe Sfântul său Sinod.
Faptul acesta, care întărește și mai mult pozițiunea Bisericii în înălțimea și demnitatea ce i se cuvine, trebuie să umple de bucurie inimile noastre ale tuturora.
Biserica, din a cărei apărare în secolii trecuți românii își fac gloria lor, a fost totdeauna nedeslipită de destinele țării. Pătruns de acest adevăr istoric și cunoscând credința nestrămutată a poporului în religiunea lui strămoșească, din cea întâie zi și în timpul Domniei Mele, am avut dinaintea ochilor mei un țel constant, mărirea și întărirea Bisericii Române, pentru ca ea să rămână acea mare instituțiune națională de Stat, pe care poporul român să se poată totdeauna sprijini.
Nu mă îndoiesc că Biserica Ortodoxă Română, stând astfel în pozițiunea ei firească, se va întări și se va dezvolta înlăuntru prin strânsa unire a membrilor acestui Sfânt Sinod și prin dragostea creștinească a tuturor servitorilor altarului, a căror ridicare trebuie să fie o preocupare continuă a Sfântului Sinod și a guvernului meu.
Țeara întreagă își are ochii ațintiți asupra acestei sfinte Adunări. Cunosc simțămintele religioase și patriotice de care este însuflețit Sfântul Sinod și de aceea guvernul meu îl va sprijini în toate măsurile ce va lua în înțelegere cu dânsul și care duc la împlinirea scopului ce urmărim cu toții – întărirea și mărirea Bisericii și a Patriei.
Eu declar deschisă sesiunea de primăvară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Dat în Castelul Peleș în 1 mai, anul 1885,
Carol.”
Toate aceste mărturii evidențiază o parte din lucrarea Regelui Carol I în favoarea Bisericii noastre, astăzi, când omagiem luminoasa sa personalitate.
În duhul tradiției simfoniei bizantine dintre puterea seculară și sacerdoțiu, dintre Biserică și Monarhie, Regele Carol I, ca și întreaga Dinastie Română, a fost cinstit, prețuit și respectat de Biserica Ortodoxă Română.
În primul rând, acest respect s-a manifestat în rugăciunile și pomenirile de la Sfintele Liturghii săvârșite în toate bisericile în tot timpul îndelungatei sale domnii.
În al doilea rând, prin zugrăvirea în bisericile ctitorite sau restaurate a chipurilor Regelui Carol și Reginei Elisabeta. În anii grei ai comunismului, aceste portrete au fost protejate și salvate cu mari riscuri și necazuri îndurate de cei care le aveau în grijă și păstorire, preoți sau monahi.
De asemenea, înveșnicirea numelui Regelui Carol I ctitor în pisanii săpate în piatră sau marmură a fost o altă formă de omagiere a Suveranului.
La aniversarea a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, mai multe eparhii și protopopiate au publicat ample lucrări cuprinzând informații valoroase despre lucrarea Bisericii sprijinită și de Monarhie.
În 1894, cu prilejul nunții de argint a Regelui Carol I și Reginei Elisabeta, Biserica Ortodoxă Română a emis o medalie având pe avers efigia lui Carol în haine militare și a Elisabetei încoronată, cu legenda: 3/15 noiembrie 1869-1894: Carol I Rege al României – Elisaveta Regina, iar pe revers icoana lui Hristos Pantocrator în haine arhierești și legenda circulară Clerul Bisericei Române Ortodoxe. Înțelepciunea și-a zidit sieși casă.
Iar în legendara biserică de la Curtea de Argeș, unde își dorm somnul de veci Regii României, amintirea lui Carol I este evocată zilnic în mireasma rugăciunilor și tămâierilor slujitorilor altarului.
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Biroul de Presă al Patriarhiei Române

(Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Sesiunea solemnă Domnitorul Carol I – 150 de ani de la urcarea pe tronul României, organizată de Academia Română luni, 8 mai 2016.)