Regăsirea prin povestire
La început de an școlar, adesea introducerea în studiul unei noi discipline se face prin apel la câte o poveste. Cu cât abilitatea povestitorului este mai mare și narațiunea mai interesantă, cu atât mai mult se presupune că se va câștiga din partea elevilor atenție, bunăvoință, deschidere receptivă către materia respectivă. Povestim despre incompletitudini în cunoaștere, descriem probleme practice curente, care trebuia imperativ să fie rezolvate, enumerăm premisele teoretice suficiente, care au făcut posibilă o nouă știință. Apoi, povestim despre momentele relevante în evoluția științei vizate, evenimente de cotitură, cum se dezvoltă astăzi știința în cauză, care sunt provocările cărora trebuie să le răspundă etc.
Povestirea este și o binecunoscută metodă didactică prin care o anumită informație este prezentată narativ, ținând cont de ordinea spațio-temporală, de logica desfășurării evenimentelor. Ea poate fi însoțită de explicații și, eventual, de citirea unor texte-suport.
În cadrul unora dintre lecții povestim anumite situații punctuale, pe care le considerăm adevărate studii de caz. Alteori, invocăm mituri pe care le comentăm împreună cu elevii.
Unii dintre aceștia nu ezită să afirme cât de mult i-a impresionat o poveste sau alta. Așa se face că la sfârșitul cursurilor, când au fost invitați să identifice cele mai frumoase teme, cele mai reușite lecții desfășurate pe parcursul anului școlar, mai mulți elevi s-au referit la cât de mult le-a plăcut o poveste, cât de tare i-a impresionat un mit, ale cărui semnificații promit să le țină minte o viață întreagă. O parte dintre elevi mărturisesc că au apreciat și exemplele oferite în timpul lecțiilor, precum și toate acele trimiteri care apropiau teoria în curs de asimilare de viața concretă, directă, pe care ei o cunosc din experiența nemijlocită. Evaluarea pozitivă se realizează pentru că într-un fel exemplele constituiau modalități de a stabili coerențe, de a susține continuități, deci de a integra noul în povestea veche de viață.
Dar nu doar o anumită disciplină pe care o predăm are povestea ei, ci și relațiile între oameni, tot acel labirint de raporturi care construiesc sensul apartenenței la o anumită comunitate culturală, cum este aceea a unui liceu, de pildă.
Utilizăm povești în scop didactic și conferim savoare relațiilor interumane, uneori prin câte o poveste. Ne bazăm pe faptul că ea configurează un cadru de receptare direcționată, de înțelegere a ideilor, care altfel ar fi fost mai greu făcute inteligibile. Chiar și aspectele mai delicate pot fi acceptate mai ușor prin intermediul unei povești.
De exemplu, putem face apel la binecunoscuta parabolă a lui Schopenhauer, în care compara relațiile umane cu cele ale porcilor spinoși aflați într-o situație de viață dificilă, în care riscau să moară de frig. Când voiau să se încălzească, trebuia să se apropie unii de alții, dar țepii îi răneau, ceea ce îi determina să se îndepărteze din nou și să sufere de frig. Apropierile, rănirile, îndepărtările se repetă până se găsește distanța potrivită și durerea provocată devine suportabilă. Cooperarea duce deci la salvarea tuturor. Ca și povestea.
Ea are un impact imediat printr-o punere ideatică într-un context controlat, dar și un efect pe termen lung, în sensul că poate fi invocată, rememorată, considerată o resursă, un sprijin în elucidarea unor probleme de viață.
La început de an școlar, elevii povestesc întâmplări derulate pe parcursul vacanței de vară, cum și-au petrecut-o în fapt. Punând poveștile împreună, se recunosc în comunitatea de preocupări și aspirații specifice vârstei pe care o trăiesc; pot intui similaritățile și valoriza diferențele. Au șanse bune să-i întâlnească pe ceilalți în modul de a conferi semnificații faptelor. Mai mult, au ocazia de a-și înțelege preferințele, reținerile, simpatiile, ostilitățile, de a înainta pe calea cunoașterii de sine, într-un fel de a se regăsi.
La sfârșit de an școlar, povestesc despre momentele care li s-au părut semnificative dintr-un motiv sau altul: pentru că au fost haioase, tensionate, cele care i-au contrariat sau le-au dat pur și simplu satisfacție, unele aparte, la care au participat într-un mod anumit. După ce se termină cursurile, elevii rămân cu amintiri pe care le armonizează în povești despre cum a fost viața lor la școală. La limită, toate își au povestea lor.
Ne putem lăsa deci, cum ar spune profesorul Vintilă Mihăilescu, Pierduți în Poveste (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/ articol/pierduti-in-poveste). Dar, ca dascăli, știm că această pierdere este doar un moment în vederea unei promițătoare regăsiri, a unui câștig privind noi și provocatoare semnificații. Mai degrabă suntem atenți să nu pierdem din atenție ceea ce poveștile permit atunci când sunt evocate. Poveștile umplu goluri, creează punți de legătură, impulsionează activitățile umane, facilitează integrările, apartenențele. În absența unei povești care să așeze semnificațiile într-o coerentă ordine riscăm să ne simțim stingheri, să nu intuim finalitățile faptelor, să nu putem face trecerile între registre diferite ale vieții.
Lumea în care trăim este într-un fel sau altul o lume povestită.
Niciunde mai mult ca în spațiul cultural al școlii, poveștile nu își dezvăluie valențele formativ umane, multe din implicațiile educative care le fac în mod incontestabil necesare. Indiferent de vârsta elevilor, poveștile sunt bine-venite.
Acceptând această idee, probabil că în cadrul pregătirilor pentru prima săptămână de școală ne vom alege cu grijă și poveștile la care, eventual, vom apela.
Dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Național Spiru Haret, București
Tribuna Învățământului