Modul în care percepem realitatea diferă. De la individ la individ. Sensibilitatea senzorială, gradul de educație, experiențele anterioare și starea emoțională sunt câțiva dintre factorii care conduc la aprecieri diferite față de același subiect.
Omul, definit ca ființă rațională, face analize și interpretări atât în plan conștient, cât și în subconștient, după care formulează concluzii. Același eveniment este pentru unii trist, în timp ce pentru alții e comic. Certitudinile unora sunt îndoielile altora. Am putea spune că, în anumite limite, totul este relativ. Fiecare cu ale lui!
Totuși. Da, există limite! Sunt lucruri de care nu ne putem îndoi. Evoluția științelor transformă din ce în ce mai multe necunoscute în adevăruri indubitabile. Dar și în categoria acestora se poate întocmi un top al credibilității. Forma de geoid a Pământului și înălțimea Everestului mai pot fi puse la îndoială, dar șirul de reforme care s-a abătut asupra învățământului românesc nu!
Despre ce s-a întâmplat în ultimele decenii și mai ales cum, nu mai vrem să vorbim. Lehamitea care se instalează ori de câte ori ajungem la această poveste nu ne face nicio plăcere. Șirul miniștrilor care și-au pus amprenta pe destinul postdecembrist al școlii românești tinde la infinit. Printre ei: competenți și mai puțin competenți, vizionari și obtuzi, bine intenționați și parșivi. Fiecare după posibilități și de multe ori după cum/cât i-a cerut partidul.
Unele probleme ale sistemului național de educație au dispărut. Altele s-au înmulțit și s-au agravat. Chiar dacă lucrurile s-au mai liniștit, putem selecta două idei care sa-u vânturat de-a lungul timpului prin cabinetul din General Berthelot.
Una, aplicată deja (anapoda), este cea a finanțării pe elev. A doua, reactivată ciclic, este salarizarea cadrelor didactice în funcție de performanțe.
Prima (aplicată de bacalaureatul cu pixel albastru) este în vigoare. Principiul este relativ simplu: banii urmează elevul. Dacă elevul se transferă la o altă școală, banii alocați de statul român pentru educația lui vor fi virați în contul școlii la care s-a transferat.
În consecință, în mod logic, o școală cu mulți elevi are mai mulți bani decât o școală cu elevi puțini. Această abordare este logică. Până la un punct! Hibele ei au ieșit la iveală imediat ce sistemul a fost aplicat, dar până acum nimeni nu a schimbat nimic.
- Sistemul nu are nicio legătură cu calitatea educației. Dacă o școală are 1000 de elevi, ea va avea la dispoziție o sumă ce reprezintă de o mie de ori costul standard pe elev. Nu contează rezultatele la învățătură și purtare. Elevii respectivi pot fi toți corigenți și cu abateri disciplinare. Nu-i bai! Alocația bugetară este neschimbată.
- O școală cu 200 de elevi va avea la dispoziție 1/5 din suma alocată celeilalte.
În acest caz putem presupune că toți elevii sunt olimpici internaționali. Ei și!? Costul standard pe elev s-a stabilit (mereu la un nivel insuficient). Regulile sunt clare și bugetul e buget. Nu contează nici calificarea cadrelor didactice. Nu contează! Cei cu gradul I au salarii ceva mai mari decât al celor cu gradul II. Nu are importanță. |știa sunt banii și trebuie să ajungă… dar în multe cazuri nu ajung.
Așa că spre sfârșitul fiecărui trimestru financiar se retrag bani de la școlile care au și se transferă acolo unde nu ajung. Există situații obiective, dar există și aberații care fac praf orice urmă din logica finanțării pe elev.
În multe cazuri finanțarea insuficientă este determinată de numărul mic de elevi în formațiunile de studiu (clase/grupe). Dacă vorbim de zone defavorizate, putem înțelege. Dacă vorbim de specializări menținute artificial, nu! Una e să lucrezi cu 30 de elevi în clasă și alta cu 15 sau mai puțini. Și totuși, salariul este același!!! Sumele excedentare obținute de o școală cu performanțe notabile și cu suficienți elevi sunt transferate otova spre școli cu mai puțini elevi și probabil rezultate mai slabe. În acest fel, povestea cu finanțarea pe elev – în România – a devenit o gogoriță în care doar UE, probabil, mai crede…
Referitor la salarizarea profesorilor după performanțele obținute, lucrurile stau ceva mai bine. Încă nu s-a legiferat! Se mai lasă la sertar, se mai vântură prin presă, se mai lasă un pic… după care iar…
Performanța în educație este un termen greu de definit cu suficientă acuratețe. Pentru unii performanța înseamnă să știe să scrie, în timp ce pentru alții performanță înseamnă calificarea la olimpiade internaționale. Cine stabilește aceste criterii? Cum?
Se poate vorbi despre progres. Și ARACIP are indicatori în acest sens. Dar și termenul de progres are capcane. Într-o școală în care într-un an a promovat bacalaureatul – de exemplu – un singur elev, iar în anul următor au promovat doi, avem un progres de 100%. Dacă s-a realizat o promovabilitate de 96%, urmată de o rată de 95,5%… păi, nu există niciun progres!
S-ar putea urmări notele, plecând de la testele inițiale, dar nu e greu de imaginat ce s-ar întâmpla dacă acestea ar fi legate de salarizare!
Lucrurile sunt extrem de complicate și de maximă sensibilitate. De făcut, trebuie făcut ceva, pentru că nu toate cadrele didactice muncesc cu aceeași eficiență. De aceea, nu ar fi inutil ca guvernul să se aplece cu atenție asupra unor măsuri care au mai fost aplicate și care au fost tăiate din pixul unui ministru suspect: salariul de merit și fondul de premiere reprezentând câteva procente din fondul de salarii.
Ioan ARDELEANU
