Probabil că este nevoie de un nou plan-cadru pentru gimnaziu, apoi şi pentru învăţământul secundar superior, dar în România, pe orice temă, deci şi în privinţa subiectelor care ţin de învăţământ, totul se face în prea mare grabă, cu heirupismul tipic ultimelor decenii, iar dezbaterea publică este tare firavă, este mimată şi se reduce de foarte multe ori doar la selectarea acelor puncte de vedere care favorizează propunătorul sau ministerul de resort. Este la modă, în ultima vreme, să vorbim despre interesul superior al elevilor. Foarte bine. Dar în privinţa planurilor-cadru au ei oare maturitatea şi expertiza necesară pentru o alegere care să le garanteze succesul social şi viitoarea incluziune pe piaţa muncii? Consultaţi, probabil că nu vor fi de acord cu niciuna dintre cele trei variante propuse de către specialiştii Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, vor solicita un număr cât mai mic de ore şi renunţarea la unele discipline şcolare considerate nefolositoare doar prin raportare directă la relaţia cu unii profesori.
Marginalizarea sau chiar excluderea disciplinelor Limba şi literatura română, Limba latină şi Istoria sunt realităţi pe care le consider inabilităţi profesionale ale celor care propun astfel de variante de plan-cadru şi chiar un atentat la fiinţa şi identitatea naţională a românilor.
Sufletul unui popor trăieşte în limba, în cultura, în tradiţiile, obiceiurile şi în istoria lui naţională. Limba română este expresia cea mai cuprinzătoare a fiinţei naţionale a neamului nostru. De aceea, studierea Limbii române şi a Istoriei în şcoală prezintă o importanţă deosebită. Uitând că limba latină este pilonul latinităţii noastre, că ajută la înţelegerea şi însuşirea limbii române şi a mai multor limbi europene, că ea contribuie la formarea culturii generale şi oferă terminologia de bază a unor ştiinţe precum istoria, filozofia, dreptul, zoologia, botanica, medicina, farmacia ş.a., plecând de la argumentul inutilităţii studierii unei limbi moarte şi de la faptul că mulţi profesori au sacrificat ora de limbă latină în favoarea altora, „experţii” propun scoaterea sa din viitorul plan-cadru.
Istoria este o ştiinţă şi o disciplină în cel mai înalt grad sintetică şi integratoare, cea dintâi carte a unei naţiuni, căci într-însa îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul. Aşa gândea marele nostru istoric şi patriot Nicolae Bălcescu. Cum nu suntem roboţi şi nici nu ne propunem să devenim, înainte de a şti… să facem, înainte de a demonstra că ne încadrăm în parametrii competenţelor-cheie, de multe ori ambiguu definite, cred că ar trebui să ştim cine suntem, pentru a înţelege care ne sunt rădăcinile, prin ce ne deosebim şi prin ce ne asemănăm cu ceilalţi, de unde venim şi încotro mergem.
Dacă vom analiza cele opt competenţe-cheie acceptate la nivel european, vom constata că ariile curriculare Om şi societate şi Limbă şi comunicare au un rol extrem de important în atingerea celor mai multe dintre acestea (aptitudini şi competenţe lingvistice, aptitudini şi competenţe civice, interpersonale, interculturale şi sociale, aptitudini şi competenţe de exprimare culturală, aptitudini şi competenţe de învăţare ş.a.). Cine citeşte prevederile art. 4 din Legea educaţiei naţionale, înţelege cât de important este rolul acestor arii curriculare: Educaţia şi formarea profesională a copiilor, a tinerilor şi a adulţilor au ca finalitate principală formarea competenţelor, înţelese ca ansamblu multifuncţional şi transferabil de cunoştinţe, deprinderi/abilităţi şi aptitudini, necesare pentru: a) împlinirea şi dezvoltarea personală, prin realizarea propriilor obiective în viaţă, conform intereselor şi aspiraţiilor fiecăruia şi dorinţei de a învăţa pe tot parcursul vieţii;
- b) integrarea socială şi participarea cetăţenească activă în societate; c) ocuparea unui loc de muncă şi participarea la funcţionarea şi dezvoltarea unei economii durabile; d) formarea unei concepţii de viaţă, bazate pe valorile umaniste şi ştiinţifice, pe cultura naţională şi universală şi pe stimularea dialogului intercultural; e) educarea în spiritul demnităţii, toleranţei şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; f) cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile moral-civice şi a respectului pentru natură şi mediul înconjurător natural, social şi cultural.
Sunt profesor de istorie, deci în abordări sunt, probabil, subiectiv. Nu am cum să neg importanţa tuturor disciplinelor din planul-cadru în complexul parcurs al transformării copiilor noştri de azi în adulţii de mâine. Tot cifrele şi statisticile mă vor salva, probabil. La noi, istoriei îi este alocată o singură oră pe săptămână în clasele V-VII şi abia în clasa a VIII-a două ore. În majoritatea ţărilor europene, predarea istoriei are alocate între 2-5 ore pe săptămână: în Albania – 2 ore, în Austria – 2-3 ore, în Bulgaria – 3 ore, în Belarus, Belgia şi Cehia – 3 ore, în Germania, Estonia şi Olanda – 3 ore, în Franţa – 3-5 ore, iar în Marea Britanie şi Ungaria – 3-4 ore, fie ca disciplină independentă, fie corelată cu ştiinţele sociale sau cu geografia. Pe de altă parte, conform datelor oferite de studiul Eurydice, în anul şcolar 2013-2014, pentru învăţământul secundar obligatoriu, prin planul-cadru, România aloca ariei curriculare Matematică şi ştiinţe circa 17,5% din curriculumul obligatoriu, în timp ce media alocată în Germania, Franţa, Grecia, Italia, Finlanda şi Ungaria era de 11,34%. Deci, loc pentru reglaje fine ar cam fi. Voinţă şi ştiinţă să existe!
Ce ar mai fi de zis? Muzica ademenitoare a contemporaneităţii şi a europenismului nu ar trebui să ne vrăjească într-atât încât să ajungem să ne rupem de rădăcini, pierzându-ne reperele şi identitatea naţională. După cum ştim, Uniunea Europeană promovează unitatea în diversitate şi susţine conservarea identităţii naţionale. Doar noi ne grăbim şi o luăm uneori chiar înaintea vremurilor.
Îngrijorările mele sunt destul de multe şi… sunt doar câteva: reforma postdecembristă, veşnic reluată de la zero, cu smulgerea din rădăcini a vechiului şi replantarea noilor măsuri, reformă transformată astfel într-o veritabilă pseudoreformă, lipsa stabilităţii legislative, graba cu care sunt aduse în spaţiul public şi apoi adoptate idei şi măsuri eronate, prost gândite şi prost croite, care privesc educaţia şi pe oamenii săi (aproape niciodată trataţi ca subiect, ci doar ca obiect al deciziei), politizarea procedurii de ocupare a funcţiilor de conducere, îndrumare şi control, superbirocratizarea activităţii cadrelor didactice, o oarecare inerţie a unor colegi, care nu înţeleg faptul că ceea ce dă forţă unei organizaţii sindicale este solidaritatea, unitatea şi fidelitatea membrilor săi, care nu cunosc sau uită prea uşor toate rezultatele obţinute doar prin muncă sindicală, dar sunt foarte critici în privinţa nereuşitelor, părinţi superimplicaţi, care ştiu totul şi nu acceptă cu uşurinţă faptul că nu ei sunt specialiştii în educaţie, directori de şcoli şi inspectori şcolari care uită că, de fapt, sunt profesori şi colegi, primari care se cred stăpânii şcolii, elevi care uită şi de menirea lor şi de respectul datorat celor care îi formează ca oameni, adâncirea prăpastiei dintre urban şi rural ş.a.
În rest, cât mai repede, să dea Bunul Dumnezeu românului mintea sa cea de pe urmă, ca să putem reajunge să fim mulţumiţi şi mândri de sistemul nostru de învăţământ, de produsele sale şi de aceşti minunaţi truditori ai catedrei. Pentru că astfel vom ajunge să trăim şi vremuri mai bune. Numai împreună putem reuşi!
Prof. Mitică IOSIF,
Preşedintele SLIP Constanţa
