Timp de douăzeci şi cinci de ani, sistemul de învăţământ românesc a jucat rolul unui dromader pe care diverşi factori de răspundere, de la cel mai înalt nivel, au tot încercat să aşeze diverse şei, care de care mai frumoase, mai arătoase, mai împopoţonate şi, nu în ultimul rând, mai scumpe. Numai că toate aceste şei erau pentru cai şi se potriveau pe dromaderul nostru ca vrăbiuţa clocind pe oul de struţ.
Aşa s-a ajuns la situaţia în care, după atâtea schimbări de formă, ne aflăm cam prin aceeaşi zonă de start, doar că puţin mai bulversaţi şi sigur mai descurajaţi în privinţa reuşitei de a ieşi la liman.
Putem spune că am inventat reforma mersului în cerc şi asta ne-a reuşit chiar fără să ne-o propunem ca obiectiv. Dovezile ineficienţei strategiei de reformare a sistemului de învăţământ abundă cam la toate nivelurile, încât nici nu mai este nevoie să fie aduse în discuţie. Am putea aminti totuşi aspectele finale ale procesului: promovabilitate scăzută la examenul de capacitate şi bacalaureat, numărul mare de şomeri în rândul acelora care încheie liceul fără a avea o profesie, o calificare cerută pe piaţa muncii, abandonul şcolar tot mai frecvent, cauzat tocmai de lipsa unei perspective de specializare pentru elevii care nu au înclinaţii pentru învăţare, dar şi-ar dori, dacă li s-ar oferi posibilitatea, să se specializeze într-o profesie lucrativă.
Eşecul reformei de până acum – chiar dacă parţial, dar substanţial – nu are doar cauze structurale, ci şi persuasive în ceea ce îi priveşte chiar pe cei implicaţi în proces; nu de puţine ori, cadrele didactice (nu mai vorbim de părinţii elevilor) au rămas neconvinse sau chiar dezinteresate în privinţa utilităţii şi reuşitei demersului de schimbare întreprins la nivel naţional.
Acum suntem într-un fel de stare de saturaţie a reformei: „se pare că am încercat orice şi nimic nu a mers”; „mai are rost să consumăm resurse în ceva care nu depăşeşte faza experimentală?”; „oare schimbările succesive de strategie educaţională nu ne fac mai mult rău?”; „reformele nu sunt impuse de o necesitate practică, ci de ambiţiile politice ale partidelor perindate la guvernare, care, în lipsa unei strategii naţionale de lungă durată, urmăresc obţinerea de capital politic, schimbând… schimbarea opozantului cu una mai cu moţ”.
Toate aceste opinii, apărute ca urmare a insuccesului reformei şi care au ajuns să opună rezistenţă însuşi procesului pe care ar trebui să-l susţină, trebuie contracarate cu răspunsul la o întrebare simplă: În stadiul în care am ajuns acum, mai este necesară o reformă în sistemul nostru de învăţământ? Răspunsul este şi mai simplu de dat: Da, din moment ce finalitatea procesului instructiv-educativ nu este în concordanţă cu realităţile vieţii actuale.
Desigur că acum urmează partea grea: Cum re-gândim şi cum facem asta?, Cum îi convingem pe cei care trebuie să o aplice de necesitatea acesteia?, Cum îi găsim pe cei care chiar pot să o facă? şi Cum îi convingem pe politicieni că nu sunt mai pricepuţi decât profesioniştii, indiferent de domeniu, cu excepţia cazului în care ei înşişi sunt profesionişti?
Naţiunea noastră funcţionează foarte bine pe principiul cuţitului la os. Poate că acesta este argumentul forte pentru reforma reformei în învăţământ – „cuţitul” realităţilor europene şi mondiale a ajuns la „osul” conceptului nostru mioritic. Nu mai avem timp de pierdut nici cu orgolii, ambiţii sau experimente fără conţinut. Deja suportăm azi consecinţele eşecurilor deceniului trecut. Asta înseamnă că binele ipotetic de mâine se va simţi abia peste alt deceniu. De aceea este acum foarte târziu.
Între timp putem schimba „dromaderul” cu un cal… măcar de muncă, dacă nu de rasă, astfel încât „şaua” reformei, ajustată la pretenţiile realităţii prezente, dar mai ales viitoare, să i se potrivească foarte bine.
Prof. înv. primar Maria GORNEA, Şcoala Gimnazială Maltezi, comuna Stelnica, jud. Ialomiţa