Reforma morală a Educației

Reforma morală a Educației

Dincolo de surpriza stârnită în mediul public, cazul studenților de la Drept acuzați de fraudă la examen și exmatriculați ar trebui să ne provoace o adâncă îngrijorare. Speța acuză o stare de lucruri trecută, în general, sub tăcere, care astăzi, mai mult decât oricând, reclamă o discuție de fond. În logica bunului-simț, noțiunile de student la Drept și fraudă sunt incompatibile. Student la Drept, adică viitor jurist, magistrat, avocat etc., om al legii, chemat să înfăptuiască actul de justiție. Nu înseamnă că fapta ar fi mai puțin gravă pentru studenții altor specializări. Cel puțin așa stau lucrurile într-o lume normală, guvernată de principii și valori. Dar „o soțietate fără prințipuri va să zică că nu le are“, cum ne spune Caragiale în cuvinte gravate parcă pe frontispiciul mentalității autohtone. Ca să nu rămână un caz stingher (între cele recente), celor în cauză li s-au adăugat alții, cu statutul de lideri ai studenților, prinși, și ei, cu mâța-n sacul fraudei la examenul de evaluatori în învățământul superior. Bravos educație! Halal conduită academică!

Cei de mai sus nu reprezintă excepții ­într-un cadru dificil pentru educație, cum e cel de azi: ei doar au avut neșansa de a fi surprinși în exercitarea manoperelor dolosive. Mai mult, astfel de apucături nu se limitează la studenți. Copiatul este un fenomen extins în învățământul românesc, de la școală la doctorat și mai departe. Lărgind aria, în marea varietate a situațiilor de vulnerabilitate morală intră, uneori, și cadre didactice. Nu mai suntem deloc surprinși să auzim despre candidați prinși copiind la examenul de definitivat sau titularizare. Adevărata surpriză ar veni odată cu un ipotetic breaking news anunțat de un crainic marțial (cu mina croită pentru vești proaste) într-o seară de vară: „La examenul de titularizare din acest an, n-a mai fost semnalat niciun caz de fraudă!“.

Cât despre doctorate, numai de bine! În ultimii ani, s-a descoperit că există o școală doctorală sui generis, invizibilă și ubicuă, a tezelor plagiate. Plagiate sau făcute de alții. Ceea ce nu e, totuși, același lucru, plagierea presupunând (dacă e comisă chiar de „autor“) efortul de citire, selectare, aglutinare, poate chiar înțelegere a unor noțiuni, deci un oarecare beneficiu cognitiv și epistemologic. Am­­ploarea și intensitatea fraudei, dezvăluind un sistem paralel al doctoratului, au dus la anularea unor titluri și chiar la desființarea unor școli doctorale. În baza procedurilor fraudulente și a titlurilor false, unii și-au dezvoltat cariere grele, cu grade didactice și portofolii impresionante. În atari condiții, cine se mai poate mira de studenții care copiază? La așa magiștri, așa discipoli! Desigur că toate acestea coboară în derizoriu ideea de învățământ superior, noțiunile de educație academică, academism, cercetare etc. și le remodelează în matricea mentalității autohtone.

Ar mai fi ceva. Există firme specializate care fac și vând lucrări de orice fel într-o industrie lucrativă prosperă și avantajoasă pentru toată lumea. Și de serie, și de colecție, și unicate. Găsești orice vrei: lucrări de licență, dizertații, teze de doctorat, teze postdoctorale etc. Firmele „de profil“ își promovează oferta printr-un marketing susținut, și nu oriunde, ci pe site-uri educaționale. Între a copia și a cumpăra sunt diferențe majore: copiatul e furt, achiziționarea contra-cost a lucrării re­­prezintă un act legal, pe baza unui contract. Dai banul, ai lucrarea de licență sau teza de doctorat. Teza poate să nu fie plagiată, ci (vorba vine) originală: e manufacturată postmodernist de scribi specializați, probabil prin decupări de cine știe unde, reformulări întoarse pe dos, adăugiri, rearanjări și lipiri de secvențe în stil Tarantino. Fericitul posesor, autorul oficial, care nu mai are prea multe de făcut decât să-și treacă numele pe copertă, cu mândria muncii împlinite, n-a plagiat-o – de asta chiar nu poate fi acuzat –, ci a dobândit-o pe bani cinstiți. E, de acum, proprietatea lui. Un prêt-à-porter „științific“ și auctorial care conduce direct la obiectiv, diploma, și, astfel, mulțumește pe toată lumea: producători, beneficiari, sistem, stakeholderi. Un proces conceput pe strategia win-win.

Într-o țară în care totul stă sub semnul originalității, încă din zorii noii democrații, educația și morala nu puteau ieși în afara regulii. Furtul, în variatele lui forme, nu este un fenomen recent în realitatea sistemului educațional, ci are o anumită tradiție, deloc de neglijat, care parcurge o istorie de mai mult de jumătate de secol. Regimul comunist a avut un prim proiect politic – proiect de țară, cum se zice azi –, pe care l-a pus imediat în aplicare: distrugerea elitelor. Odată cu acesta, a aruncat în aer principiile și valorile unei lumi edificate pe temeiuri europene, impunând o nouă ordine socială și morală, bazată pe non-valoare, oportunism și obediență absolută. Lumea nou creată, prin anihilare și înrobire, a devenit un spațiu al mediocrizării și anonimizării, lipsit de modele și repere autentice. În cadrul unui sistem corupt și abuziv în fibra lui au înflorit compromisul și corupția, în toate domeniile și în toate formele imaginabile. Ideea descurcării pe orice cale (cu rădăcini istorice), principiul „o mână spală pe alta“ au generat o forma mentis specifică, extinsă vertical și orizontal, perpetuată de la o generație la alta. După întoarcerea la democrație, în haosul social și moral creat, mentalitatea compromisului a explodat în forme noi, la un grad de întindere încă și mai mare, și a proliferat de-a lungul tranziției până în zilele noastre. Educația a fost contaminată de această mentalitate, cu toate implicațiile și consecințele ei.

Într-o postare pe Facebook, determinată de cazul de la Drept, filosoful Mihai Șora, patriarh al înțelepciunii și al moralei, afirmă că n-a copiat niciodată, nici ca elev, nici ca student. În context, face o tulburătoare confesiune cu privire la conduita discipolului în fața profesorului. În epoca școlarității și studenției domniei sale, noțiunea de copiat nu exista, pentru că nimeni nu putea concepe, cu atât mai puțin pune în operă, ideea de a frauda un examen, altfel spus de a fura. Iată ce zice domnul Șora într-o pledoarie exemplară pentru respect și demnitate: „Nu eram un caz singular: pur și simplu nu i-ar fi trecut nimănui prin minte să copieze. Ideea însăși că ai putea trișa la un examen, că ai putea trage cu coada ochiului la vecin ori fabrica o copiuță, gândul acesta al fraudării nu ar fi vizitat niciun învățăcel. Și nu din teama vreunei pedepse, ci pentru că țineam prea mult la profesorii noștri: îi respectam dincolo de constrângerile unui examen ori de dificultățile lui. Și ne respectam pe noi înșine“.

Cum am putea să ne întoarcem la mentalitatea descrisă de venerabilul gânditor? Cum am putea reînnoda firul normalității, care leagă civilizația noastră de spiritul european, rupt de samavolniciile istoriei? Răspunsul, deloc surprinzător, stă tot în educație. Deocamdată, sistemul este captiv într-un cerc vicios, care oferă circumstanțele favorabile perpetuării actelor abuzive în interiorul și în exteriorul lui, în cadrul mai larg al societății. Trăim într-o lume în care totul este posibil, în care articolul constituțional „nimeni nu este deasupra legii“ pare facultativ pentru mulți, în care unii (vorba lui Orwell) sunt mai egali decât alții și, în care, de principiu (iată că vorbim, totuși, și de principii), oricine poate face orice, sub domnia interesului personal și a bunului-plac. Inclusiv să fure la examen, să plagieze, să cumpere lucrări gata făcute. Pentru ruperea cercului, de undeva trebuie început. Iar soluția rezidă în norme și reguli ferme, respectate de toată lumea – elevi, studenți, profesori, politicieni etc. –, de instituții și responsabili, fără nuanțe și circumstanțe atenuante. Acesta este începutul, situat astăzi sub semnul necesității absolute de a ne despărți de o perspectivă nocivă asupra lucrurilor și de a recupera o mentalitate bazată pe valori, pe respect (de sine și pentru ceilalți) și onoare. Însănătoșirea sistemului educațional reprezintă condiția sine qua non a însănătoșirii societății românești. Pentru că totul pleacă de la educație, totul gravitează în jurul educației. Este un proces dificil, care reclamă viziune, voință politică și măsuri clare. România Educată nu poate fi concepută fără reforma morală a educației. Altfel, rămâne o frumoasă și seducătoare utopie…

Editorial publicat în numărul 16 al revistei Tribuna Învățământului