Reforma învățământului ca tip de schimbare pedagogică superioară

Studiul pe care îl propunem valorifică mai multe cercetări ale autorului, realizate în timp, ca urmare a unor responsabilități pre­luate la nivel de politică a educației (în anii 1990-1992), dar și în contextul unor abordări asumate, în cadrul învățământului universitar, în zona teoriei generale a educației, a sociologiei educației și a manage­mentului educației (vezi Sorin Cristea: Pași spre reforma școlii, E.D.P. RA, București, 1991, 138 pagini; Învățământul în antecamera reformei, Editura Porto-Fran­co, Galați, 1992, 171 pagini; Fundamentele pedagogice ale reformei învățământului, E.D.P. RA, București, 1994, 376 pagini; Metodologia reformei educa­ției, Editura Hardiscom, Pitești, 1996, 206 pagini; Re­­forma învățământului între proiectare și realizare (coordonator), E.D.P. RA., București, 2012, 315 pagini).

Textul pe care îl avansăm răspunde și la cererile adresate de profesori la cursurile de formare continuă și după dialogurile inițiate pe internet (de colegul și prietenul Ion-Ovidiu Pânișoară). Aceste cereri au avut în vedere, în mod special, proiectarea unui model de reformă și de lege a învățământului, construite pe criterii specific pedagogice. În această perspectivă, ne propunem următoarele obiective: 1) Definirea conceptului de reformă a învățământului la nivel de schimbare pedagogică superioară; 2) Analiza conceptului de schimbare pedagogică; 3) Prezentarea tipurilor de schimbare pedagogică; 4) Sublinierea caracteristicilor specifice reformei învățământului; 5) Analiza tipurilor de reformă a sistemului de învățământ, în epoca mo­dernă și postmodernă (contemporană); 6) Fixarea principiilor generale ale reformei învățământului, fundamentate filozofic, psihologic și sociologic; 7) Analiza metodologiei de proiectare și realizare a reformei învățământului; 8) Construirea unei strategii a reformei învățământului, la nivel de cercetare pedagogică fundamentală; 9) Elaborarea unui model de determinare pedagogică a planului de învățământ și a programelor școlare, concepute ca documente curriculare fundamentale; 10) Elaborarea unui model de lege a învățământului concepută ca lege a reformei ­învățământului.

Reforma învățământului la nivel de schimbare pedagogică superioară

Reforma învățământului, abordată la nivel de concept fundamental, definește un tip de schimbare pedagogică superioară care angajează transformarea calitativă a sistemului de învățământ necesară ciclic la anumite intervale de timp în interiorul numit etape is­torice sau în diferite etape istorice.

O schimbare pedagogică superioară implică proiec­tarea unor noi finalități ale sistemului de învățământ, în raport de care este concepută o nouă structură de organizare a sistemului de învățământ, care determină un nou conținut al procesului de învățământ, obiectivat la nivel de plan de învățământ și de programe școlare construite curricular.

Strategia necesară pentru proiectarea și realizarea reformei învățământului trebuie elaborată la nivel de cercetare pe­dagogică fundamentală. La acest nivel poate fi construit un model, care elaborează, cu argumente istorice și teoretice:

1) Noile finalități ale sistemului de în­­vățământ – idealul educației și scopurile generale strategice ale educației, care de­termină noile finalități ale procesului de învățământ (obiectivele generale și speci­fice ale instruirii, care orientează valoric elaborarea noului plan de învățământ și a noilor programe școlare / universitare.

2) Noua structură a sistemului de în­vățământ necesară multidimensional, la nivel de: a) organizare (pe niveluri și trepte de învățământ); b) conducere (ma­nagerială și administrativă); c) distribuție a resurselor pedagogice (informaționale, umane, didactico-materiale, financiare); d) relație cu societatea, deschisă în condiții de parteneriat, cu toți actorii sociali, în general (prin relații contractuale), cu familia și comunitatea locală, în mod special (prin relații consensuale);

3) Noul conținut al procesului de învățământ construit curricular, în funcție de noile finalități ale sistemului de învățământ (idealul educației, scopurile genera­le ale educației) și ale procesului de învățământ (obiectivele generale și specifice), în cadrul noii structuri de organizare a sistemului și a procesului de învățământ.

Legea învățământului traduce în plan juridic o astfel de strategie, construită la nivel de cercetare pedagogică fundamentală, argumentată istoric și conceptual. În termeni de politică a educației, Legea învățământului, care proiectează tranziția spre o nouă etapă de evoluție a educației, în societatea informațională, bazată pe cunoaștere, poate fi propusă dezbaterii publice și validării parlamentare sub formula de Legea reformei învățământului.

Conceptul de schimbare pedagogică

Conceptul de schimbare pedagogică definește ansamblul transformărilor cantitative și calitative înregistrate în timp, în realizarea educației și a instruirii, la scara întregii societăți, în general, în cadrul sistemului de educație/învățământ, în mod special. Construcția conceptului implică raportarea la trei criterii de ordin epistemologic care vizează: a) sfera de referință generală; b) funcția generală; c) structura de bază – a realității definită.

Sfera de referință a conceptului evidențiază transformările pedagogice (din zona educației și a instruirii) determinate obiectiv sau condiționate subiectiv de evoluția: a) sistemului social global, realizată în plan economic, politic, cultural, comunitar, natural; b) concepției despre educație și instruire afirmată istoric (pa­­radigmatic) în plan teoretic, normativ și metodologic; c) practicii educației și a instruirii, susținută în plan organizațional (formele de organizare a educației și a instruirii; formarea educatorilor/cadrelor didactice), material (construcțiile școlare) și didactic (modelele de proiectare a educației și a instruirii, metodele de educație și de instruire, strategiile de evaluare a educației și a instruirii).

Funcția generală a realității, definită prin conceptul de schimbare pedagogică este cea de adaptare permanentă a educației și a instruirii la cerințele societății exprimate în mod direct și indirect, explicit și implicit, determinate obiectiv și condiționate subiectiv în plan economic, politic, cultural, comunitar și natural.

Structura de bază a realității definită prin conceptul de schimbare pedagogică este angajată la nivelul legăturilor existente între toate componentele care susțin funcționarea educației și a instruirii, în mod organizat (formal, nonformal) și spontan (informal), în cadrul sistemului și al procesului de învățământ.

Tipurile de schimbare pedagogică

Istoria învățământului, în epoca mo­dernă și postmodernă (contemporană) confirmă existența a două tipuri de schimbare pedagogică înregistrate în realizarea activităților de educație și de instruire, la nivel de proces și de sistem.

Primul tip de schimbare pedagogică este cel identificabil în cadrul procesului de învățământ în organizarea acestuia și în realizarea activităților de educație și de instruire, pe trepte și discipline de învățământ. La acest nivel intervin schimbări­le curente inițiate și finalizate special pentru corectarea/îmbunătățirea/perfecționarea procesului de învățământ, prin: a) aplicarea unor noi metode și pro­cedee didactice, forme de organizare a instruirii, tehnici și instrumente de evaluare; b) construirea unor noi spații școlare; c) reabilitarea și îmbunătățirea bazei didactico-materiale a școlii; d) elaborarea de noi manuale și auxiliare școlare, mijloace și instrumente didactice; e) promovarea unor noi modalități de formare și perfecționare a profesorilor.

Al doilea tip de schimbare pedagogică este realizată ciclic, la diferite intervale de timp, prin reforma învățământului. Aceasta reprezintă un tip de schimbare pedagogică superioară, prin: a) sfera de reprezentare generală care vizează elaborarea unor noi finalități ale sistemului de învățământ, care definesc idealul educației și direcțiile strategice de dezvoltare a educației și a instruirii necesare pentru restructurarea sistemului de învățământ, în ansamblul său; b) funcția generală în­deplinită care vizează, în mod obiectiv, schimbarea calitativă a structurii de funcționare a sistemului de învățământ, în acord cu noile finalități ale sistemului de învățământ; c) structura de bază, care vizează reconstrucția conținutului învățământului, a planului de învățământ și a programelor școlare, în cadrul noii structuri a sistemului de învățământ, organizată conform noilor finalități ale sistemului de învățământ.

Caracteristicile specifice reformei învățământului

Reforma învățământului reprezintă un tip de schimbare pedagogică superioară necesară ciclic, în condiții de criză a educației care se manifestă la nivelul structurii de funcționare a sistemului de învățământ care solicită, în mod obiectiv, transformarea calitativă (restructurarea) acesteia. Istoria învățământului consemnează, astfel, o istorie a reformelor sale, concentrate, în special, asupra transformării calitative a structurii de organizare pe niveluri și trepte de învățământ, realizabilă prin prelungirea duratei școlii generale, obligatorii, care are ca efect reconstrucția planului de învățământ, consolidată pe fondul unui nou trunchi comun, mai solid și mai durabil, de cultură generală sau de cultură de bază.

Prin restructurările propuse, la nivel de sistem de învățământ, reforma învățământului este diferită fundamental de schimbările pedagogice curente, limitate la practica organizării și realizării imediate a educației și a instruirii, în cadrul specific procesului de învățământ.

Reforma învățământului proiectează global, cu consecințe asumate pe termen mediu și lung: a) noile finalități ale sistemului de învățământ: idealul educației, scopurile generale ale educației; b) noua structură a sistemului de învățământ, de organizare pe niveluri și trepte de învățământ; c) noul conținut al procesului de învățământ, conceput în raport de obiec­tivele generale ale procesului de învățământ, construite în funcție de finalitățile sistemului de învățământ, la nivel de documente curriculare fundamentale (plan de învățământ, conceput unitar pentru clasele I-XII; programe școlare pe trepte și ani de învățământ).

Tipuri de reforme ale învățământului în epoca modernă și postmodernă (contemporană)

Istoria învățământului consemnează existența mai multor tipuri de reformă a învățământului, promovate în epoca mo­dernă și postmodernă (contemporană).

În epoca modernă identificăm și evidențiem:

A) „Reformele spontane“, inițiate în secolul XIX, care urmăresc corectarea parțială și din mers a unor componente ale activității de educație/instruire, desfășurate în cadrul sistemului și al procesului de învățământ, în contextul adaptării acestora la specificul cerințelor sociale impuse odată cu afirmarea statelor naționale.

B) „Reformele naționale“, întreprinse în prima jumătate a secolului XX, cu schimbări planificate, dar nu la nivel global, ci „pe rând“, mai întâi la nivelul învățământului primar, apoi la cel secundar, profesional etc., „cu reluarea ciclului după 1-2 generații“.

În epoca postmodernă (contemporană) identificăm și evidențiem:

„Reformele globale“, lansate în cea de-a doua jumătate a secolului XX, care au vizat structura de funcționare a sistemului de învățământ, în ansamblul său. Au dobândit, în timp, calitatea de a fi: a) universale („toate țările lumii au înregistrat în această perioadă cel puțin o reformă școlară“); b) strategice (proiectate pe termen lung, „de la cinci la douăzeci de ani“); c) instituționalizate (prin servicii specializate în proiectarea politicii educației, în plan național și chiar ­internațional, la nivel de UNESCO) (Cezar Bîrzea, 1977).

Articol de prof. univ. Sorin CRISTEA

Articolul integral poate fi citit în numărul 8-9, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.