Forme fără fond la poarta școlii online
Florin ANTONESCU, jurnalist
E împinsă tot mai mult spre convingere ideea că de la situația impusă de pandemie în sfârșit va începe reforma educației, din moment ce elevii vor fi dotați cu tablete, iar profesorii, cu ghiduri de utilizare. A considera că reforma educației înseamnă doar investiție din partea statului în tehnică IT, încât școala să se desfășoare de acum online, arată ignoranță periculoasă. Ignoranța e personală și scuză confuzia dintre părere și pricepere. Periculoasă e identificarea reformei în educație cu trecerea la școala făcută pe calculator, pe laptop și pe tabletă. Considerându-se astfel, rămân abandonate aspectele esențiale pentru procesul de educație și formare: profesorii și conținuturile. Calculatorul, ca și tableta și laptopul, este un instrument, de folos în măsura în care cineva „îl umple“ cu ceva.
Din colț în colț, după calculatoare
Eforturile autorităților și susținerea din partea unor instituții, companii private, organizații etc. pentru asigurarea învățării la distanță sunt de apreciat, însă nu accesul la tehnologie este marea lipsă a școlii noastre, ci profesorii deținători de cunoștințe în disciplinele lor și știutori în a le transmite (inclusiv prin mijlocirea tehnologiei) încât să se prindă de cei cărora le sunt adresate. Or, din câte se vede, necesitățile sistemului nostru de educație par să se fi redus în ultima parte a anului școlar în curs și în perspectiva următorului la una singură: să-i asigure statul fiecărui școlar, preșcolar, student câte un calculator, laptop, tabletă cu conexiune solidă, ca să valorifice „oportunitatea“ adusă de pandemia asta și să se apuce odată să învețe temeinic online, pe deasupra scopul dedus fiind nu atât formarea pentru viață, cât să obținem și noi odată un scor bun la „Testul PISA“.
Căutarea posibilităților de dotare a fiecărui elev cu câte un mijloc de lucru la distanță a semănat cu datul din colț în colț; la fel, învățarea cadrelor didactice să lucreze în acest fel și determinarea elevilor să ia lucrul în serios. Asta se întâmplă după ce de atâția ani ne lăudăm cu informatizarea învățământului românesc, cu proiecte și programe (cu fondurile aferente) care să aducă „internet în școala ta“, „bani de calculator“, „e-learning“, „e-campus“, „fibră optică“, tablete pentru toți elevii, zeci de mii de profesori formați, plus o industrie IT înfloritoare. Ba, forțând o retrospectivă, sunt 50 de ani de la înființarea primelor licee de informatică de la noi (numite la acea vreme „licee pentru prelucrarea automată a datelor“), cinci dintr-odată, în cinci centre economice și universitare mari (București, Cluj, Iași, Timișoara, Brașov) și se fac 60 de ani de la primul calculator creat într-o universitate românească, la Politehnica din Timișoara. Astăzi, neajunsurile de profil (și cu sensul de a nu ajunge teritorial „până la“, și cu sensul de insuficient, și cu sensul neputinței socio-economice de a deține) sunt invocate în termeni de (in)echitate, prin contrastul dintre școlile de țară cu toaletă-n curte și școlile de elită din mari orașe. Rămâne ignorat un alt contrast, acela dintre „folosirea mijloacelor moderne“ și „aplicarea celor mai noi metode“ în raportări de proiecte, în file de portofoliu, în puncte pentru gradații și aplicarea reală în școală. În lunile din urmă și în ce se anunță, a venit vremea folosirii de-adevăratelea a ceea ce altfel era ținut numai pentru inspecții, filmări și raportări. Criza și cerința rapidă de echipamente IT au găsit autoritățile educației naționale nepregătite din punctul de vedere al necesarului. Totalul de 250.000 de elevi fără acces la mijloace IT avansat de Ministerul Educației și Cercetării a fost considerat de câte unii care mai știu despre ce e vorba prea din ochi făcut, însă a fost preluat și răspândit de mass-media cu bine-cunoscuta voluptate la recepționat și distribuit „date“. Cum să fie cunoscut la nivelul de sus, ordonator, inventarul dotării cu calculatoare, laboratoare etc. (că de-aia e sistem național și transcriem prin referate și pe slide-uri cuvinte de felul „big data“ și „interconectare“), când nu se poate cunoaște la moment numărul de elevi și cel de studenți din țară, locul unde e înmatriculat fiecare, situația școlară?! De asemenea, pare o pretenție insurmontabilă existența centralizată cu girul Ministerului Educației și Cercetării a unei bibliografii a resurselor materiale realizate de profesori, puse la dispoziția colegilor doritori, bine-venite în situații precum cea de față. Autoritatea ministerială se rezumă la a transmite ceva de felul „vă rugăm să distribuiți toate aceste materiale către cadrele didactice din județul dumneavoastră“, sensul fiind de a le aduna de pe unde s-or găsi.
„Tabletele pentru elevi“, de fapt dispozitive electronice ale școlilor
La două luni de la oprirea activității în clase (timp în care școala nu s-a oprit, ci a continuat sau ar fi trebuit să continue la ID), Executivul a decis alocarea unei sume ca ajutor pentru elevii fără mijloace de învățare la distanță. „Tablete pentru toți elevii“, „600 de lei pentru fiecare elev“, „Guvernul cumpără…“, „Elevii din medii defavorizate primesc…“ sunt formulări înaripate de inerție și mimetism, pe care însă le temperează recursul la textul actului normativ prin care este reglementată decizia guvernamentală: HG nr. 370/7 mai 2020 „privind aprobarea Programului național «Școala de acasă» și pentru alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2020, pentru Ministerul Educației și Cercetării“. Potrivit actului normativ, școlile sunt de fapt cele care vor primi dispozitivele în discuție: „Articolul 1(1). Se aprobă Programul național «Școala de acasă» în vederea achiziționării de dispozitive electronice cu conexiune la internet, necesare dotării unităților de învățământ preuniversitar de stat în vederea facilitării activităților didactice la distanță pentru elevii din medii defavorizate, înmatriculați în unitățile de învățământ preuniversitar de stat, care va fi derulat de către Ministerul Educației și Cercetării în anul 2020“. Pentru asta, „(2) Se aprobă suplimentarea bugetului Ministerului Educației și Cercetării pe anul 2020 cu suma de 150.000 de lei, la capitolul 65.01 «Învățământ», la titlul 20 «Bunuri și servicii» din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția
Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2020“. Achiziționarea o face Oficiul Național pentru Achiziții Centralizate. „Articolul 2 (…)(2). Criteriile de repartizare a dispozitivelor electronice cu conexiune la internet sunt stabilite prin ordin al ministrului Educației și Cercetării, în baza propunerilor unităților de învățământ preuniversitar de stat, centralizate de inspectoratele școlare. (3) Ministerul Educației și Cercetării pune la dispoziția Oficiului Național pentru Achiziții Centralizate necesitățile, valoarea estimată pentru fiecare produs în parte, caietul de sarcini și specialiștii care vor acorda suport tehnic pe toată perioada de organizare și derulare a procedurilor de atribuire, precum și persoanele care vor face parte din comisiile de evaluare (…)“. Cerința respectării procedurilor specifice unor astfel de operații este incontestabilă, iar birocrația e necesară, așa încât mai e până la cumpărarea dispozitivelor și, și mai mult, până la folosirea lor. De reținut e că HG nu prevede că li se dau tablete elevilor (cu atât mai puțin, câtor elevi), ci că niște bani sunt redirecționați către Ministerul Educației și Cercetării, care trebuie să-i folosească pentru dotarea cu dispozitive electronice a unor unități de învățământ stabilite de inspectoratele școlare conform unor criterii ministeriale. Și mai scurt, dispozitivele vor fi ale unor școli care vor îndeplini niște criterii care se vor face.
Materialul integral poate fi citit in numarul 4-5, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.
