Fiecare început de  şcolar aduce sau ar trebui să aducă o înviorare în activitatea educaţională, o însufleţire a trăirilor celor cu credinţă în şcoală (elevi, profesori, părinţi, administratori ai procesului educativ), o revitalizare a politicilor educaţionale. O confirmare şi prelungire a atmosferei generate de nenumăratele braţe de flori oferite oamenilor şcolii. Din păcate însă, şi în acest an, ca de o vreme ce devine istorie a neputinţelor învăţământului, anul şcolar a debutat cu un blocaj din cauza lipsei manualelor de pe băncile multor elevi şi a discuţiilor pricinuite de posibila revenire în şcoală a manualului unic. Şi, ca de fiecare dată, „tema“ acaparează şi istoveşte, iarăşi şi iarăşi reluate, discuţiile inutile despre reforma din învăţământ.
 
O problemă inexplicabilă
A devenit o obişnuinţă ca la începutul anului şcolar manualele să nu apară în şcoli. Întrebam, pe la sfârşit de iulie sau început de august, pe cineva de la „manuale“, dintr-un judeţ oarecare, dacă manualele vor ajunge la timp în şcoli. „Nici vorbă!“ mi s-a răspuns categoric şi fără alte explicaţii. Dar nu aveam nevoie de explicaţii, căci „problema“ devine inexplicabilă. Adică: de atâţia ani ne confruntăm cu asemenea disfuncţii şi nu le mai dăm de capăt. De ce? Întrebarea rămâne retorică. Am putea zice că e vorba de o criză, de o „criză a manualelor“,  de cauze de neînvins. De fapt, care sunt cauzele? Este cineva interesat să le cerceteze serios, să le identifice şi să formuleze soluţii? „Sistemul“ de învăţământ nu este interesat. Sau nu este capabil. Nu este capabil din ignoranţă, dintr-o ignoranţă endemică. A cui? Poate că de vină e (doar) timpul. Poate că timpul, în ţara noastră, trece mai repede decât în alte ţări, şi-i prinde întotdeauna pe „ai noştri“ nepregătiţi. Ministerul de resort îşi dă silinţa, s-ar zice urmărind enunţurile venite dinspre forul naţional, cu toate curelele lui de transmisie. Dar maşina ministerială pare că funcţionează în gol. Altfel, ar avea nişte rezultate. Editurile dau vina pe proceduri şi pe termenele competiţiei de elaborare şi achiziţie a manualelor. Profesorii caută soluţii după puterile lor. Părinţii – după cât prind din zbor. Elevii, antrenaţi într-un învăţământ ce pune în centrul atenţiei elevul, chiar nu mai contează ce spun şi ce fac!… Iau ce li se oferă, după cât îi duce mintea. În vremea aceasta de aiureală, în care se caută tot felul de subterfugii (cu cât consum de energie!…), ministerul funcţionează (adică se face că lucrează), editurile îşi continuă treaba într-un raport precis de cheltuieli şi câştiguri, profesorii revin cu picioarele pe pământ după entuziasmul primei zile de şcoală, iar elevii pot amâna o vreme preocupările privind rostul frecventării şcolii, până la absoluta pierdere a imaginii acestui rost. Asta-i situaţia, n-ai ce face, şi accepţi tacit ca, în straturi ascunse ale procesului educaţional, să se insinueze – sau să prospere – încă o scuză nevindecată privind slabele rezultate ale şcolii noastre la examene şi ale absolvenţilor ei în viaţă.
Este foarte multă vorbărie în educaţia noastră naţională
Prin vară, la un post de televiziune, ministrul învăţământului spunea ceva de genul că învăţământul nostru are fisuri, care trebuie remediate, şi că Domnia Sa este interesat să identifice aceste fisuri şi să le remedieze. Problema este că învăţământul nostru are foarte multe fisuri, pe care nu le poţi remedia printr-o simplă „remaiere“, ca pe un ciorap de damă. Învăţământul nostru este un sac învechit, care pârâie din toate cusăturile. Coşi într-un loc şi se desface îl altul. Şi-şi pierde roadele din el, potenţialele roade?, pe drum. Anvelopa nu mai e bună şi noi nu facem decât să o tot cârpim. Cu entuziasm, cu speranţe, cu visuri de copil, cu minciuni înăcrite. Trimiţând la anvelopă, vedeţi că nu spun că nu ar fi bun conţinutul. Sunt o serie de lucruri bune, dar ele se pierd şi se deteriorează pe parcurs, ba unele, ba altele, învelite într-un discurs protector gol de sens şi fals în exprimare. Este foarte multă vorbărie în educaţia noastră naţională. Vorbărie şi nimic altceva. Vorbărie care demonetizează elanuri şi idealuri, trudă serioasă, care inhibă cele mai alese conţinuturi. Ignoră condiţia acestor conţinuturi. Şi nu doar a „conţinuturilor“ învăţării… Aşa cum învăluie într-o nebuloasă păgubitoare „criza“ manualelor şcolare.
Manualele alternative n-au cum să fie surclasate de manualul unic
A muta discuţia de la manualele alternative la manualul unic înseamnă a produce abur în spaţiul de aşteptare, a induce aşteptări (administrative?) false. Înseamnă a dezerta de la rezolvarea unei probleme. Despre manualul unic, înainte de a-i fi configurat statutul, de a fi acceptat sau nu, nu putem spune că poate face mai mult decât manualele alternative. Manualele alternative n-au cum să fie surclasate de manualul unic. Manualele alternative, de când au fost aplicate la clasă, n-au contribuit la sporirea calităţii învăţământului românesc. Efectul lor benefic asupra predării şi învăţării a fost – şi este – minim. Constatând aceasta, trebuie însă să afirmăm că conceptul de manual alternativ nu trebuie abandonat. Pus în relaţie cu tendinţa de înnoire a procesului didactic, a practicii didactice, conceptul de manual alternativ este seducător, are potenţial inovator. Doar că această seducţie a fost „operată“ de mulţi falşi inovatori. Dacă nu era aşa, edificiul ar fi funcţionat corect, în întâmpinarea aşteptărilor actorilor învăţării.
În această amplă încercare de „implementare“ a manualelor alternative, sistemul de învăţământ a reuşit oare să integreze şi să coordoneze eficient „fenomenul“? A cunoscut bine elementele funcţionale şi a coordonat exact toate conexiunile? E vorba de politici educaţionale, curricule, autori, avize, producţie editorială, perioade de implementare, aspectele financiare, deloc neglijabile şi multe altele. A reuşit învăţământul să cultive interesul dascălilor pentru redactarea de manuale şcolare? Cum se aleg – din potenţialul oferit de corpul profesoral – autorii sau echipele de autori? Câtă originalitate şi inspiraţie (didactică) probează textul unui manual? Un manual menit să pună în operă creativitatea elevului. Cum înţelegem această creativitate? A gestionat oare spaţiul public o „critică“ a manualelor, o analiză din mers, nu doar un fals moment de dezbatere în spaţiul public – când e – ale cărei concluzii se pierd în neant? Competiţia manualelor alternative se cantonează de obicei în spaţiul editorial, subminată şi aici de tot felul de practici, mai mult sau mai puţin ortodoxe. Această competiţie încurcă de cele mai multe ori începutul de an şcolar. Procedurile şi perioadele de editare cunosc tot felul de blocaje, pe care nu încearcă nimeni – instituţional – să le elimine. Astfel, problema manualelor alternative nu are soluţii de rezolvare alternative. Şi iată cum ideile reformiste se anchilozează şi nu se mai lasă revitalizate.
Poate fi, oare, funcţional manualul profesorului?
În această nefericită situaţie, în care disfuncţiile nu se lasă clintite din loc, unii „teoreticieni“ din spaţiul didactic revin mereu, din fericire nu insistent, asupra ideii manualului profesorului. Conceptul pare tentant. Este acesta şi funcţional? Ce ar fi manualul profesorului? Un instrument de informaţie pentru profesor? Ar trebui să fie masiv. Cum ar putea fi pus în relaţie cu învăţarea elevului? Ar însemna ca profesorul să le dicteze elevilor „lecţia“ sa. În care timp, în cât timp dintr-o oră la clasă? Pentru că elevul trebuie să aibă o „bază“ de informare. Dictându-şi lecţia, după manualul propriu, profesorul ar spulbera toate tendinţele de înnoire a predării!…
Există şanse ca problema manualelor alternative, a manualelor în genere, să fie rezolvată şi, la început de an şcolar, acestea să fie prezente pe băncile şcolilor? Greu de spus, de vreme ce învăţământul nostru îşi reglează cursul doar cu ajutorul cârpelilor.
Olimpiu NUŞFELEAN