La propriu, reforma este schimbare a unui sistem – economic, politic, juridic, educațional sau de altă natură. Spre deosebire de reparații, corecturi, modificări, reforma schimbă sistemul. Cu reforma unui sistem economic, de exemplu, este vorba de o schimbare ce atinge proprietatea, remunerarea, impozitarea, creditarea, valorificarea produselor, cel puțin. În cazul unui sistem politic, reforma atinge subiecții inițiativei politice, configurația statului, stabilirea organismelor și organelor de conducere, cadrul decizional și altele.

Reforma nu este, cum se sugerează în dicționare și apoi se preia neprecaut în vorbirea curentă, doar schimbare punctuală. De pildă, schimbarea cursului monedei nu este reformă economică, modificările bugetare nu sunt reformă financiară, simplificarea organizării guvernului nu este reformă politică, recrutarea în altă formă a magistraților nu este reformă juridică, schimbarea evaluării cunoștințelor sau competențelor, ori alocarea de ore pe discipline nu este reformă a educației. Schimbările pot fi importante, dar nu sunt, la propriu, reforme.

De aceea, reformele educației sunt rare. S-a putut vorbi justificat în România de reforma lui Spiru Haret, care a racordat durabil învățământul din țară la ceea ce se făcea în țările europene de referință. Și în raport cu acea reformă au fost ameliorări – de pildă, Constantin Angelescu a introdus examenul de Bacalaureat, dar reforma era deja făcută.

Dacă prin reformă înțelegem schimbarea sistemului existent, atunci se poate spune, cu argumente suficiente, că în 1997-2000 România a intrat pe cursul unei reforme a educației care punea capăt sistemului de educație al socialismului răsăritean și instala sistemul unei societăți deschise. A și fost, de altfel, cum atestă arhivele, singura reformă recunoscută internațional a educației din țara noastră de atunci încoace.

Din nefericire, au urmat afectări de piese ale acestei reforme (precum curriculumul național al învățământului preuniversitar, proiectul relansării învățământului rural, a învățământului profesional, autonomia universitară) sau adăugarea de piese inadecvate (precum finanțarea per capita la elevi), cu consecința opririi dezvoltării. Au urmat, apoi, încercări de a face față efectelor măsurilor greșite adoptate între timp. S-au făcut promisiuni de reformă, dar nu s-au adus mai mult decât găselnițe.

Criza educației și nevoia unei reforme a educației au fost semnalate înainte de pandemia din 2020 chiar în țări de referință – SUA, Germania, Franța (detaliat în A. Marga, C. Clipa, R. Motica, Dezbaterile de la Sinaia. Criza educației, Ecou Transilvan, 2020), după ce Marea Britanie fructifica încă o reformă mai veche, iar China tocmai își reorganizase educația. Reforma era de ani buni la ordinea zilei. Pandemia i-a sporit urgența.

În România, însă, indicatorii erau de mai mult timp de natură să facă din reforma educației singura soluție. Cum am menționat și cu alt prilej, este destul să amintim declinul pregătirii profesionale – reducerea efectivului meseriașilor de valoare, a maiștrilor pregătiți, a inginerilor capabili, a profesorilor cu format, a cercetătorilor cu rezultate, a universitarilor capabili de soluții, a creatorilor de concepții și viziuni. Apoi, declinul funcționării instituțiilor, care face ca niciuna să nu mai fie, decât insular, conform misiunii proprii. Mai departe, declinul motivației și capacității de a face față cu idei noi situației de criză extinsă a vieții sociale. În sfârșit, declinul prezenței externe a României, care a ajuns să conteze tot mai puțin ca partener și tot mai mult ca obiect al deciziilor din altă parte.

În educația din România s-au îngroșat fenomene grave. Doctoratele s-au compromis durabil prin expansiunea plagiatului, care nici nu este încă dezvăluit în toată grozăvia sa. Nivelul profesurilor universitare este destul de jos – ca urmare a criteriilor greșite de selecție. Pe scară mare, conducerile școlare și universitare, urmare a sistemului lacunar de selecție, nu dispun de cultura instituțională. Corupția este mai mare ca oricând în istorie. De ani buni nu mai urcă pe scenă oameni în stare să conceapă educația ca întreg, deși pot fi „tehnicieni“, „experți“ ai unor fragmente.

Am avertizat de multe ori asupra derivei (vezi A. Marga, Speranța rațiunii, EFES, Cluj-Napoca, 2006; A. Marga, Re­­forma modernă a educației, Tribuna, Cluj-Napoca, 2015). Nici nu se putea alt­fel, în contextul distrugerii Noului Curriculum Național (1998), al aplicării eronate a Declarației de la Bologna (1999), al aplicării Legii Educației (2011). Am prevenit că educația din România a luat o direcție greșită, care va costa din greu. Scăderea învățării, adâncirea inegalităților sociale, sporirea neîncrederii în învățământ, emigrarea masivă, slăbirea vârfurilor universitare, uniformizarea la nivel jos a școlilor și facultăților, creativitatea modestă, expansiunea amatorismului în societate sunt efectele. Cu infime excepții! Țara noastră înregistează deja „o fugă a elevilor și studenților de propriul sistem de educație“. Peste toate, România este pândită mai nou de o prăbușire a profesionalismului. Prea multe industrii competitive care au fost nu și-au revenit.

Din toate aceste considerente, care sunt de altfel lesne cuantificabile, am propus reforma educației (vezi A. Marga, Educația responsabilă. O viziune asupra învățământului românesc, Niculescu, București, 2019, și, mai nou, pe larg în A. Marga, Viitorul universității, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2020). Si­tuația a ajuns într-un punct în care reparațiile, ameliorările, măsurile parțiale nu rezolvă mare lucru. Numai o nouă reformă mai poate da rezultate.

Pandemia a acutizat nevoia reformei. Ea pune sub semnul întrebării multe dintre organizările educației de până în zilele noastre, iar sfârșitul ei nu se întrevede încă. Este clar că „educația față în față“ va trebui complementată cu „educația ­online“, chiar dacă de ultima se leagă deocamdată și iluzii. Pandemia obligă la o examinare critică a profesiunilor existente și la lansarea unei întinse repro­fe­sio­nali­zări. Este imperativ ca economia re­zultată din pandemie, cu restricțiile ei, să fie susținută de educație cu un nou sis­tem de pregătire pe toată scara profesiunilor.

Prin forța lucrurilor, în pandemie o treime dintre elevii țării și mulți studenți nu au beneficiat de echipamente electronice, încât educația lor a suferit și mai grav. Nu se poate tăgădui că anul 2020 a adus pierderi mari în educație – în unele țări se vorbește de pierderea de până la 60% din rezultatele așteptate și de întregi „generații afectate“ sub aspectul pregătirii. Pandemia a slăbit pretutindeni evaluarea riguroasă a cunoștințelor și nivelul profesionalizării. Este previzibil că, în consecința pandemiei, va interveni o competiție a țărilor pentru recrutarea de capacități inovative și talente, încât vor fi noi stimulente la migrația creierelor.

După ce din 2001 s-a căutat adaptarea educației la vederile unor activiști politici, presupunându-se greșit că se mai fac reforme conform vederilor de partid, din 2005 în România s-a încercat folosirea politică a educației printr-o lege (2011) obsedată vizibil de eliminarea de profesori incomozi sub argumentul înșelător al „întineririi“. Prin acestea, învățământul din România nu a devenit mai bun, ba chiar s-a degradat. Jubilația ce se creează propagandistic la ocazii nu poate ascunde pierderile de fapt. Iar ceea ce a urmat din 2012 încoace a fost cârpirea continuă a educației, sub termeni luați din jargonul europenizării, dar fără limpezirea diag­nozei, scopurilor și mijloacelor.

Este din nou nevoie de o reformă luată la propriu, ca schimbare a sistemului existent al educației, așa cum a fost ultima oară în 1997-2000. Ce presupune, însă, reforma?

Cunoscătorii de la distanță spun aproape din reflex „pentru reformă trebuie bani!“. Fapt este însă că nu banii au lipsit. În plus, degeaba sunt bani dacă nu sunt idei. Poți mări salarii, dar dacă nu evaluezi prestațiile diferențiate nu ajungi departe. Degeaba se plătesc funcțiile de conducere, când pălăriile sunt prea mari. Ceea ce a lipsit în primul rând, în ultimele aproape două decenii, este priceperea de a reforma. Seceta de idei este uneori mai păguboasă decât orice.

Reforma are nevoie, desigur, de bani. De exemplu, dacă este să se scoată fiecare comunitate din sărăcie, atunci fiecare sat contează, iar pentru a-l aduce la linia de plutire este nevoie de bani. Este de observat, însă, că în România programele europene au adus bani, dar aceștia au mers mai mult în buzunare private, în turism și în socializări, decât în metamorfoza școlilor și universităților. O asemenea risipă nu duce nicăieri.

Nu este în educație nici chestiune de generații, cum clamează demagogii. Le­­gea Educației din 2011 a aplicat soluția lui Mussolini – înlocuirea în forță a vechilor generații. Ce a ieșit? O țară cu nivel profesional în scădere, cu tot mai puțini specialiști capabili să-și asume răspunderea, care-și asigură precar infrastructura, justiția, sănătatea, nivelul de pregătire și cultura.

de Andrei MARGA – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în numărul 13 al revistei Tribuna Învățământului