Reflecții postbacalaureat

8

O noutate, impusă de hazard, la limba și literatura română, Bacalaureat 2019, a fost aceea a prezenței poeziei (S3) la toate profilurile, diferența fiind făcută doar de numele autorilor: Tudor Arghezi sau Ion Barbu (la profilul umanist și pedagogic), George Bacovia sau Lucian Blaga (la profilul real). Spunem că hazardul a fost personajul principal știindu-se că Ministerul Educației Naționale extrage cele două variante din mai multe posibile, prin clasica opțiune aleatorie – tragerea la sorți a numerelor fatidice. Nu este nimic frivol în această procedură, probabil destul de răspândită în lumea largă. Întâmplarea a generat o mică surpriză pentru candidați, mulți dintre ei având dorința (reiterată an de an de către generațiile succesive) de a trata un subiect de proză. Basmul cult, nuvela sau romanul sunt mai aproape de gustul elevilor noștri, mai abordabile, fiind vorba de structuri epice cât de cât accesibile, cu acțiune, personaje, conflicte, timp și spațiu, perspective narative (subiective sau obiective) mai lesne de identificat. Romanul ca specie proteică sau nuvela se organizează într-o durată a acțiunii și se înscriu într-un topos ușor de fixat în memorie: într-un sat de munte, pe un traseu inițiatic (Baltagul), într-un spațiu exotic (India – Maitreyi), la o încrucișare de drumuri comerciale (Moara cu noroc), în Bucureștiul dinainte de Primul Război Mondial (Enigma Otiliei) ori într-un sat ardelenesc de după 1900 (Ion).

Chiar dacă mulți candidați n-au citit operele în cauză (un reflex frecvent în lumea adolescenților de astăzi, confiscați tiranic de tehnologia video), ei pot reține relativ ușor detaliile relevante dintr-un comentariu didactic, accesat pe internet ori întâlnit în orice auxiliar de pe piață. În general, poezia îi descumpănește pe elevi prin jocul evanescent al nuanțelor, prin încărcătura simbolică, prin jocul metaforic, sugestia și ambiguitatea enunțurilor versificate, prin tonul oracular (uneori) ori prin conotațiile orfice. Comentarea poeziei presupune un minimum de inițiere în lirica modernă, stăpânirea unui cod hermeneutic, fie și rudimentar. Impalpabilul este întotdeauna greu de verbalizat. Proza are corporalitate, poezia este imaterială și nu o dată plutește în metafizic. De unde și preferința declarată a elevilor pentru proză.

Numai că există deasupra adolescenților și un zeu protector, atent și generos. În ambele variante pomenite mai sus li s-a cerut să prezinte particularități ale unui text poetic studiat. Opțiunile previzibile nu puteau fi decât Testament ori un psalm (Tudor Arghezi), Joc secund ori Riga Crypto și lapona Enigel (Ion Barbu), Plumb ori Pastel (G. Bacovia), Eu nu strivesc corola de minuni a lumii sau Dați-mi un trup voi, munților (Lucian Blaga). Evident că bacalaureații aveau libertatea de a analiza oricare alt poem al autorilor propuși (toți patru studiați în clasa a XII-a), dar este greu de presupus că ar fi riscat cineva. Elevilor le place să se miște pe un teren familiar și sigur. Riscurile sunt întotdeauna ale romanticilor incurabili sau ale elevilor geniali. Zeul protector intră în acțiune discret: indiferent de enunț și uneori în răspăr cu cerințele acestuia, candidații reproduc ceea ce știu, respectiv, un comentariu învățat ori chiar memorat pentru mai multă siguranță.

Cuvântul-cheie din enunțul propus de autorii subiectelor este particularități, adică suma notelor specifice ale unui poem studiat, cele care îi conferă originalitate și timbrul unic. Niciun poet mare nu seamănă cu altul. Tudor Arghezi, Ion Barbu, G. Bacovia și Lucian Blaga sunt personalități poetice inconfundabile și irepetabile. Arghezi își construiește poemele pe o claviatură tematică și stilistică foarte largă, încorporând cele mai diverse tendințe estetice ale timpului său, fără a putea fi revendicat prioritar de un curent literar; Ion Barbu este un modernist pursânge, un parnasian vibrant, un baladist și un ermetic programatic; G. Bacovia este simbolistul nostru atins de aripa geniului, un poet al angoasei existențiale, al spleen-ului inefabil, al litaniei tragice; Lucian Blaga este expresionistul viguros și un mare poet mitic. Dincolo de aceste „etichete“ critice menite să-i particularizeze, ei au o notă comună: sunt cei mai mari poeți români ai secolului al XX-lea (Marele Alpha și cei trei mari Beta), iar forța lor de înrâurire a liricii naționale este uriașă. Pentru elevii buni nu au existat dificultăți insurmontabile; problema este spinoasă pentru mediocri și slabi, cel mai adesea incapabili să construiască un discurs coerent, expresiv și corect pornind de la o poezie studiată. De aceea, unii candidați au preferat să nu atace S3 ori au „mimat“ un comentariu, inadecvat ori alături de obiect. A trata superficial clasicul S3 înseamnă a pierde un număr important de puncte din cele 30.

S1 – punctul A a avut drept text suport un fragment din Amintiri de la Junimea din Iași, de George Panu. Aș da un pronostic sceptic: cvasitotalitatea elevilor noștri nu l-au citit pe faimosul memorialist al Junimii. Nici nu era strict necesar fiindcă cele cinci cerințe sunt de o simplitate dezarmantă, abordabile și pentru un școlar de gimnaziu. Pentru a soluționa bine punctul B, ar fi fost însă strict necesară lectura cărții, spre a înțelege unicul scenariu preliminar al prelecțiunilor populare junimiste. Cerința conține în miez sugestia răspunsului: dacă este necesară sau nu o pregătire riguroasă în vederea susținerii unui discurs. Este greu de presupus că vreun candidat ar putea susține teza inutilității pregătirii prealabile. Nimeni nu poate conta permanent pe vocația spontaneității. Apreciat odată în public pentru proverbiala sa spontaneitate, teatrologul Valentin Silvestru a replicat prompt: „Nici nu știți cât mă costă această spontaneitate!“. Istoricii noștri literari au apreciat amintirile lui George Panu, dar i-au obiectat autorului unele inadvertențe și scăpări, explicabile prin faptul că memorialistul a lipsit la unele ședințe și a reconstituit evenimentele pe baza surselor indirecte. Dincolo de posibilele obiecții de detaliu, G. Panu rămâne o sursă prețioasă de informații pentru cititorul dornic să înțeleagă epoca junimistă, camaraderia culturală a membrilor societății, climatul relaxat și deopotrivă elevat, cultul valorii estetice, al adevărului și al judecății critice. Cred că n-ar fi lipsit de interes ca în programa liceală să existe un capitol dedicat „genurilor biograficului“ (sintagmă promovată insistent de acad. Eugen Simion), respectiv, literaturii memorialistice și diaristice, cu speciile consacrate de tradiția literară: amintiri, confesiuni, mărturisiri, biografii, autobiografii, memorii, jurnale, jurnale intime (formulă blând pleonastică). N-ar fi lipsită de interes nici tema corespondenței scriitorilor, literatura epistolară fiind, realmente, un tezaur de informații revelatoare privind viața scriitorului în coordonatele ei esențiale: eul biologic, eul social, eul creator, eul abisal.

S2 le cerea elevilor să precizeze în 50 de cuvinte perspectiva narativă dintr-un fragment din romanul sadovenian Venea o moară pe Siret (1925). Liceenii sunt familiarizați cu două tipuri de perspective narative: subiective (narațiune la persoana I, naratorul poate fi concomitent personaj, narator, martor și raisonneur); obiective (narațiune la persoana a III-a, narator omniscient și omniprezent, relativ „detașat“ de lumea personajelor și desigur creditabil). În narațiunile postmoderne, perspectiva narativă poate fi multiplă, iar discursul epic sincopat, organizat contrapunctic. Nici Venea o moară pe Siret, roman al dezrădăcinării, nu intră în lista lecturilor predilecte ale liceenilor (oare care o fi lista favorită?), ceea ce, iarăși, nu înseamnă un impediment major pentru ei în a soluționa problema.

Pe ansamblu, generația 2019 a avut în față subiecte blânde, chiar „prietenoase“, cum se spune în lumea subțire a intelectualilor, cu repere literare solide (G. Panu, M. Sadoveanu), cu o mică provocare inedită (oratoria) și cu patru „monștri sacri“ ai poeziei moderne. Ceea ce poate naște un mic disconfort psiho-intelectual este o discrepanță de fond: elevii sunt chemați să comenteze crâmpeie de opere pe care nu le-au studiat și pe care nici măcar nu le-au citit vreodată, fie și accidental, prinși în iureșul vieții adolescentine, acaparați astăzi de atracțiile irezistibile ale imagologiei moderne. Lectura tihnită, meditativă, reflexivă, creatoare ține de nostalgiile idilice sămănătoriste, definitiv anacronice. Trăim alte timpuri, moravurile s-au schimbat, lumea palpită după alte ritmuri existențiale, sistemele de valori sunt răsturnate iremediabil. Reușita socială, vila, mașina, contul dolofan în bancă, mesajele on-line sunt infinit mai importante decât molcomele și genialele narațiuni sadoveniene cu parfum desuet ori tragicul țipăt bacovian dintr-un spațiu metafizic închis.

Teodor PRACSIU