Evenimentul de la Şcoala Nr. 10, din Bucureşti, a stârnit, cum era de aşteptat, reacţii destul de diferite. Unele de-un patetism total, altele mai prudente şi mai nuanţate, altele ironice. Iar altele au luat, indirect, partea învăţătoarei. Pe reţele de socializare, filmuleţul a fost difuzat doar de două sau trei ori, ceea ce nu-i totuşi pre mult. Probabil din cauza sărbătorilor. Luat prin surprindere, ISMB a tăcut la început, după care a sesizat… Parchetul.
În realitate, lucrurile trebuie să fie văzute cu mai multă răceală analitică. Numai aşa se vor înţelege „argumentele” şi „mesajul” doamnei învăţătoare către părinţi sau logica „pachetului de servicii” pe care ne-o explica soţul învăţătoarei pe post de „consilier ad-hoc” de imagine a şcolii.
„Darul” de sărbători e un lucru cu tradiţie în spaţiul românesc. Şi în şcoala românească. Nu întâmplător o voce de pe facebook îl chestiona pe autorul unui articol pe tema „învăţătoarei şpăgare” (?!…) cu privire la „propria morală”. Îl întreba dacă el, în calitate de profesor, n-a primit „ceva” cu ocazia sărbătorilor. Autorul n-a răspuns, poate fiindcă nu primise, sau poate fiindcă ceea ce primise era realmente doar un „dar” – fenomen, cum spuneam, de cultură românească ce presupune ca bucuria sărbătorilor să fie asociată şi cu a da şi cu a primi daruri…
Realitatea este că mai toţi profesorii au primit şi primesc daruri cu asemenea ocazii. Am lucrat câteva decenii la Sf. Sava şi ca diriginte le-am zis eu însumi elevilor să trimită profesorilor măcar o felicitare de sărbători (se trimiteau prin poştă atunci şi era un fel de „competiţie” cine primeşte mai multe: soseau cu zecile!) şi chiar un buchet de flori (care devenise scump totuşi, mai ales în anii ’80!). Altor serii uitam să le zic, dar veneau din gimnaziu… educaţi. Era totul decent… E adevărat că se cam ştia că în Sf. Sava erau şi câţiva profesori (trei-patru?!…) care primeau cadouri consistente!… Despre unii se vorbea/se ştia chiar că ar condiţiona anumite promovări şi de asemenea cadouri. De altfel, vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză: o rudă (despre care nu s-a ştiut patru ani că e rudă cu mine!) a trecut printr-o asemenea experienţă cu propria dirigintă, profesoară de chimie!…
Nici azi lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Dacă aveţi curiozitatea să treceţi discret prin cancelarii în săptămâna premergătoare vacanţei de iarnă sau în cea care anunţă primăvara, orice tentaţie de ipocrizie vă va fi reprimată. Veţi observa că obiceiul persistă, dar că ceva s-a schimbat totuşi: a devenit adesea… macro, a căpătat dimensiuni… Sigur, obiceiul era atât de înrădăcinat, încât nu putea să piară, chiar dacă odată cu 1990 el a cunoscut, curios, un anumit recul, un fel de sfială în faţa unor posibile vremi în care valori noi aveau să se instaureze…
După evenimentele din ’90 însă, la doar câţiva ani, cam la sfârşitul primului deceniu de „harababură dirijată”, „faptul de cultură” a reizbucnit puternic şi dramatic, pierzându-şi însă rapid şi aproape în totali­tate ideea de „dar”, şi, astfel, şi de frumuseţe. Şi pierzându-şi mai ales decenţa. Până şi buchetul de flori a început să nu mai fie acceptat decât dacă avea o anumită valoare de… piaţă. Aşadar, până şi florile au devenit motiv de „şpagă”, încoronând cumva ideea brutală de corupţie în şcoală… Au favorizat această metamorfoză mai ales examenele şi apoi ponderea importantă a mediilor la evaluările naţionale… Într-un „concert armonios”, părinţi, elevi, profesori au trecut la înlocuirea micului dar, frumos şi decent, cu tot mai prezentele forme ale unei noi „culturi” şi ale unor noi „valori”. Aşa au apărut şi „şcolile de fiţe”. De altfel, în afara şcolii se născuse această „realitate a banului”, „oficială”, căreia şcoala nu i-a putut şi nici n-a vrut să-i facă faţă; şi, implicit, o nouă cultură: cultura peşcheşului, a corupţiei. Ea a fost menită a corupe conştiinţe, oameni, instituţii. Iar succesul a fost deplin şi în spaţiul şcolii, fiindcă a generat fenomene nemaiîntâlnite până atunci: zeci de mii de diplome fără acoperire („false” adică), în care rolul principal l-au jucat universitarii de la facultăţi private, milioane de note fără acoperire, „false” adică, examene fără acoperire, „false” prin urmare, promovate prin furt şi copiere… Fenomenul a devenit atât de răspândit încât, fără nicio glumă, el a început să primejduiască, în viziunea unor responsabili ai ţării, chiar securitatea naţională. Aşa s-a născut „cazul Bolintineanu”!… Dar asta-i altă poveste!…
Doamna învăţătoare de la Şcoala Nr. 10 nu a făcut altceva decât să înţeleagă „esenţialul” din timpurile pe care le trăieşte, din „cultura” care s-a înstăpânit cu putere. Ea nu a adus în faţa părinţilor (care şi ei se acomodaseră cu timpurile, din câte am înţeles, căci dăduseră câte 50 de lei!) argumente personale sau ocazionale, ci unele de „principiu”, „instituţionale”, de genul… aceasta-i ţara, asta-i cultura ei, balcanică, sau… „acesta-i statul” şi cutumele lui, statul în care noi trăim… toată lumea dă, e o formă de „integrare socială” ce trebuie învăţată încă de pe băncile şcolii. Sau, cu cuvintele „consilierului”: odată ce ai cumpărat un „pachet de servicii”, specific românesc, trebuie să respecţi toate… prevederile acestui pachet.
Sigur, ar trebui să ne cuprindă un sentiment contradictoriu pentru „eroina” acestei întâmplări, căci în „naivitatea” ei de a înţelege „lumea nouă” şi de a contribui la instituirea „noii culturi” din România, ea pare a fi „a căzut” pe câmpul de bătălie (pare, deocamdată!). Din prea mult „devotament”, ca şi din prea multă… aroganţă. Ea s-a „sacrificat” în numele ideii de a extrage un înţeles „înalt”, esenţial, „principial” din lumea în care trăim, din „valorile” care se impun şi care cer, desigur, uneori şi sacrificii, câtă vreme mai există (să sperăm că nu mult timp, zic unii!) un Parchet, un DNA etc. Învăţătoarea noastră a fost soldatul credincios al vremurilor noi. În spatele ei se află însă ceilalţi: colegii, directorii etc. Iar de la directori toate drumurile duc la… Roma. De unde anual se dau „bule papale”, fiindcă, incredibil, în România de azi, aproape toţi directorii sunt moşiţi politic în fiecare an şi numiţi doar pe un an: „directori cu delegaţie”… Altminteri, ar fi fost greu de neimaginat ca, pe cont propriu, doamna învăţătoare să dezvolte o asemenea logică şi strategie… Fără să nu fie sigură că în spatele ei se află colegii ei, directorii, o lume adică!… O lume formată deja, în ciuda tuturor patetismelor noastre, a unora dintre noi, depăşiţi cumva de timp şi de timpuri…
Căci cu puţin efort se poate imagina pelerinajul discret din aceste sărbători, ritualul necesar întăririi noii culturi a corupţiei şi a banului… Şi vom înţelege încă o dată că această „cultură” e cu adevărat instituţionalizată, e politică de stat… Chiar şi acolo, foarte sus, în Parlamentul acestei ţări, reale sau imaginare, Kakania sau România, cum s-o fi numind ea… Adevăruri banale, veţi spune. Le poate vedea şi înţelege oricine!… Desigur!…
Există însă în toată această poveste o singură şi rea încurcătură. O, nu vă repeziţi, stimaţi cititori, să evocaţi repede şi naivi un termen al ecuaţiei numit tânăra generaţie, elevul adică: el e suficient de matur şi a înţeles devreme cam în ce fel de lume trăieşte. Şi e încă şi suficient de înţelept să-i accepte în continuare la catedră şi pe cei mulţi, puţini – nu ştiu câţi or fi cu adevărat, nu am/nu avem statistici la îndemână –, pe acei educatori care „nu ştiu” încă pe ce lume trăiesc. Încurcătura e alta: ţările corupte supravieţuiesc vreme îndelungată, uneori secole, mai ales în perioade de pace, cu vecini liniştiţi, dar istoria, în cele din urmă, nu le-a dat niciodată prea mari şanse. Au pierit adică!… Mai devreme sau mai târziu, imperii sau ţări, state sau popoare…
Ei, dar asta chiar interesează pe cineva?!… Cumva pe doamna învăţătoare de la Şcoala Nr. 10?!… Să fim serioşi!…
Adrian COSTACHE
P.S. Dacă aş fi directorul Şcolii 11, în numele „imaginii” şcolii, aş face totuşi precizările necesare în legătură cu sumele colectate. N-aş lăsa să plutească acea informaţie apărută în discuţie, cum că ar fi vorba de 100 de euro de elev…