Sărbătorile au fost şi au rămas, mai ales, cadre ale speranţei şi ale amintirii, puternic influenţate de transformările religioase, culturale, sociale şi politice ale timpurilor. În genere, sărbătoarea este expresia celebrării unui mit, o actualizare mitică, de genul unor personaje exemplare ale trecutului (divinităţi, eroi legendari, strămoşi prestigioşi etc.) sau evenimente deosebite, reînvestite ca modele pentru fiecare generaţie.
Festivismul colectiv, în toate epocile istorice, este rezultatul unui dialog între cultură şi evenimente, este şi terenul confruntărilor, al disputelor, de unde extraordinara recuperare a acestui festivism în timpurile moderne, caracterizate fundamental prin diversitatea opiniilor şi vocaţia schimbărilor. Confiscarea politică şi ideologică a sărbătorilor, ceremoniilor, celebrărilor şi aniversărilor a reprezentat un aspect semnificativ al ultimelor două secole şi a condus, în dramaticul veac XX, la manipularea imaginarului colectiv.
Precum se ştie, la 1 Decembrie românii sărbă­toresc ziua naţională. Conform tradiţiei, ea ar trebui să semnifice şi ziua unităţii naţionale, o zi în care, dincolo de „regionalizare“ şi alte daruri ale Europei, am avea obligaţia să ne regăsim cu toţii alături – măcar o zi –, fiind totodată conştienţi că suntem cetăţeni ai entităţii care se numeşte România.
Constatăm şi anul acesta că încă n-am învăţat să ne sărbătorim cum se cuvine ziua naţională. Şi cu atât mai puţin ne preocupă faptul că suntem cu toţii una, că înaintaşii noştri din succesive generaţii au menţinut această ţară, au contribuit la unificarea, la creşterea şi la afirmarea ei, i-au dat vigoare. De aceea, ar trebui ca o zi din an să uităm vanităţi şi orgolii minore, să conştientizăm ce dar de preţ am primit de la antecesori şi să încercăm să adăugăm şi noi, pe cât posibil, noi repere în cursul ascendent al ţării, adăugând noi valenţe unui trecut deja glorios.
Ne-am obişnuit să trăim imediatul, să nu privim în urmă, să neglijăm trecutul cu învăţămintele şi încercările sale, să-i uităm bucuriile şi strădaniile generaţiilor anterioare. Întreaga noastră preocupare este concentrată asupra prezentului, omiţând atât mesajele trecutului, cât şi semnele viitorului. Această stare de fapt este şi rezultatul dispariţiei istoriei din planul de învăţământ sau urmarea abrevierii ei la dimensiunea europeană, neglijându-se astfel forţa educativă a acestei discipline mai necesară astăzi ca oricând. De asemenea, s-a ajuns la situaţia incredibilă în care iubirea de ţară constituie un delict, iar dragostea de neam e anatemizată considerând-o anacronică, desuetă.
Pentru cei mai mulţi dintre români, ziua de 1 decembrie 1918 devine tot mai mult doar o zi liberă, ca atâtea altele. Ceea ce pare să îi confere un caracter special este parada militară şi defilarea de politicieni care o acompaniază: în această mobilizare de forţe, compatrioţii noştri îşi regăsesc un surogat de mândrie patriotică. Istorici şi limbuţi, deopotrivă, elogiază geniul românesc şi statul naţional. Entuziasmul retoric este chemat să compenseze apatia generală.
Deşi 1 Decembrie nu este doar o simplă sărbătoare naţională, totuşi ne-am obişnuit să o trăim la fel, în fiecare an, ca pe o datorie patriotică golită de conţinut. Ziua Naţională este acel 1 decembrie 1918, ziua în care românii de peste munţi au trăit, în iarnă, o primăvară paradoxală, încărcată de speranţe, iar din această pornire a speranţelor lor s-a născut şi România Mare. 1 decembrie 1918 nu este numai o zi în care armele au triumfat, ci una în care oamenii liberi şi-au făcut auzită vocea, mai clar şi mai puternic ca niciodată. Este o zi inseparabilă de patriotismul care refuză oratoria stearpă, spre a se dedica trudei cotidiene, edificării unei comunităţi libere.
Se consideră îndeobşte că Marea Unire a fost doar un eveniment solemn, petrecut la 1 decembrie 1918, când deputaţii români din Transilvania au votat, la Alba-Iulia, actul istoric al Unirii cu ţara. În fond, era vorba de un proces care comporta o lungă istorie, pe traseul căreia, agitat şi sinuos, a avut loc mai întâi Unirea Principatelor (1859), apoi integrarea Dobrogei (1878), iar ca o culminaţie a procesului, desăvârşirea Unirii, în 1918, prin votul Sfatului Ţării de la Chişinău din 27 martie, prin decizia Congresului General al Bucovinei din 28 noiembrie, la care s-a adăugat, peste numai trei zile, hotărârea deja amintită a românilor ardeleni. Un asemenea proces reclamă atenţie nu numai din partea istoricilor sensibili deopotrivă la evenimenţial şi la acumulările insidioase din laboratoarele istoriei, ci trebuie să stârnească interesul tuturor românilor pentru a se orienta spre valorile perene, spre acumulările specifice lungii durate, asumându-şi responsabil patrimoniul lăsat de precursori.
Atmosfera acelor momente sublime exultă din documentul în care se simte vibraţia acelei primăveri a libertăţii: declaraţia de la Alba-Iulia nu reprezintă doar declaraţia de drepturi a celor de peste munţi. Ea este declaraţia de drepturi a tuturor celor care sunt cetăţeni ai acestei noi patrii. Scopul ei era nu de a codifica supremaţia etnocratică, ci de a stabili mecanismele prin care egalitatea constituţională şi dreptatea socială puteau fi îndeplinite şi garantate. Ea trebuie citită ca un contract ce întemeiază un stat şi refondează o naţiune. 1 decembrie 1918 aşază fundaţia unei Românii care ar fi putut fi democratice, pluraliste, policentrice şi decente. Gravitatea momentului se simte în fiecare rând. Tonul este modulat de acest imperativ al privirii spre viitor. Unirea nu este, la 1 decembrie 1918, un act administrativ oarecare, o extindere a Vechiului Regat în noile sale provincii. Ea implică redefinirea temeiurilor şi temeliilor, în baza unui set de principii care nu se poate negocia, de vreme ce este parte din patrimoniul de libertate al oamenilor şi al naţiunilor. Declaraţia de la Alba-Iulia este pergamentul pe care sunt înscrise, spre a dura, elementele acestui decalog al libertăţii şi al patriotismului constituţional. Declaraţia de la Alba-Iulia oferă românilor o oglindă în care se pot privi, descoperind nu impulsurile autoritariste, revizioniste sau extremiste care domină secolul XX, ci limpezimea democratică şi toleranţa pluralistă.
„…Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne, susţine Florin Constantiniu, pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera a niciunui om politic, a niciunui guvern, a niciunui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. […] Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizanii Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat. […] Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional. […] O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.“
1 decembrie 1918 reprezintă în istoria românilor şi revenirea în Bucureşti a familiei regale după doi ani de exil la Iaşi. La 1 decembrie 1918, Regele reintra în capitala ţării în fruntea armatei sale eroice. Erau prezente şi unităţi din armatele aliate ale Franţei, Angliei, Americii, reprezentanţi ai ilustrelor armate care se acoperiseră de glorie în marele război. A fost o zi de mari şi covârşitoare emoţii, aşa cum nu le este dat să trăiască doar popoarelor care-şi cuceresc fericirea trecând prin cele mai crude suferinţe. Visul rău trecuse, el ţinuse doi ani. Deşteptarea venise, iar ea se întruchipa aşa cum nu îndrăzneam s-o visăm în cele mai cutezătoare plăsmuiri ale minţilor de atunci.
„În această zi – scria Nicolae Iorga – a sosit un ceas pe care-l aşteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gândit. A sosit ceasul în care cerem şi noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui, ca robi, rodul ostenelilor noastre.“
Parafrazându-i pe Ferdinand Lot şi pe Gheorghe Brătianu, putem aprecia că, în prezent, „povestea de succes a Unirii pare mai degrabă un miracol şi o enigmă“. Spun miracol pentru că proiectul a fost realizat în urma unei înfrângeri usturătoare. Oricum ar fi, Unirea rămâne – prin forţa împrejurărilor – faptul împlinit al unei Românii victorioase, pe care ne face plăcere să ne-o imaginăm frecvent, în care proiectăm toate speranţele şi iluziile noastre de astăzi. România Mare, împlinită în graniţele ei fireşti, s-a realizat peste îndoielile şi erorile clasei politice. A fost ajutată şi de „un nemărginit noroc: destrămarea concomitentă a celor două imperii, rus şi austro-ungar, ce înglobau două din teritoriile româneşti“, după cum scria unul dintre artizanii Unirii, generalul Radu R. Rosetti.
„«Norocul» acesta, afirmă Mircea Vulcănescu, nu trebuie înţeles ca un capriciu al întâmplării, ci ca un resort ascuns, care împinge toate aşezările lumeşti spre matca firii lor adevărate. Pe planul existenţei fireşti şi al faptelor exacte, el este o îmbinare de însuşiri sufleteşti, cu situaţiuni locale şi cu împrejurări istorice nemaiîntâlnite nicăieri. Este, poate, îndârjirea cu care omul, apărând pământul ţării, îşi apără ţarina proprie. E poate interesul vecinilor profitori de a nu se lăsa unul pe altul să se’ntindă asupra noastră. E deasemeni însuşirea unui neam care nu face din stăpânirea lui un mijloc de asuprire a altora, ci un prilej de înălţare spirituală a omului şi de dezvoltare liberă, în starea lui lăuntrică. Este poate meşteşugul de a te apleca împrejurărilor, fără a renunţa la înfăptuirea idealurilor tale. Este, desigur, cuminţenia de a te încrede sorţii, unită cu îndârjirea de a nu renunţa la nimic din ceea ce este esenţial fiinţei tale. Este, în sfârşit, răbdarea de a pândi vremea, până la ceasul împlinirii, unită cu neastâmpărul de a cădea cu greutate în cumpăna clipei hotărâtoare. Toate aceste virtuţi ale pământului, ale omului, ale sufletului şi ale întocmirilor vieţii româneşti de totdeauna au contribuit, laolaltă, pentru a ne scoate biruitori din încercare. Unitatea geografică a pământului românesc, unitatea etnică a formelor de viaţă, a limbii, a obiceiurilor, în care trăieşte imensa majoritate a acestui popor, au contribuit, în aceeaşi măsură ca vitejia militară sau ca abilitatea politică ce ştie să folosească împrejurările, la înfăptuirea unităţii naţionale. Astăzi, când asupra tuturor acestor lucruri se poate rosti o judecată obiectivă, cuvine-se să le preţuim pe toate potrivit valorii lor şi să căutăm să le adâncim cunoaşterea, pentru a le putea mobiliza din nou în ceasul în care împrejurările ar putea să ne ceară noi jertfe pentru apărarea lor. Dar mai ales se cuvine să le adâncim şi să le înflorim în creaţiuni de bucurie şi cultură umană, care să facă din felul şi din firea omului românesc un îndreptar atât de temeinic, încât nicio vicisitudine a acestei lumi să nu-l mai poată sdruncina. Viaţa este încercare şi luptă şi nu izbutesc să stăruie în această luptă decât popoarele care ajung să dobândească o ideie universală despre ele şi o nădejde în eternitatea misiunii lor şi în Dreptatea Dumnezeiască.“
Parcurgând cu atenţie articolele şi studiile dedicate Zilei Naţionale, urmărind cu acribie presa vorbită şi scrisă, am constatat că registrul declaraţiilor şi contribuţiilor este inscriptibil în cinci tipuri de discurs şi, implicit, modalităţi de a aborda retoric această temă.
Mai întâi, se evidenţiază un discurs triumfalist, mândru, uneori chiar trufaş: Noi am repurtat victoriile de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz; noi am pus opinca românească pe Parlamentul maghiar; noi am negociat Trianonul etc., etc. Noi avem tradiţiile noastre de unitate statală, noi suntem Europa, de ce, domnule, să stăm mereu cu mâna întinsă? Dacă Europa are nevoie de noi, de ce să ne milogim toată ziua şi să ne flexăm coloana în faţa altora?
Mai slăbiţi-ne cu Europa voastră, noi vrem să ne păstrăm tradiţiile şi să nu ne pierdem limba. Ne-am săturat de MCV, vrem independenţă, vrem să trăim după normele noastre, nu cum ne dictează alţii. Dacă nu e posibil un Schengen terestru, măcar la unul ceresc să putem spera.
Această retorică triumfalistă este asociată cu un al doilea tip de discurs: al decepţiei, bazat pe o retorică şi o imagistică adecvată, cum ar fi: iată, vecinii noştri au fost mereu primii, noi am rămas la coada Europei, suntem umiliţi, aşteptăm semne, primim mesaje, lumea bună ne compătimeşte, uneori ne bate protector pe umăr şi ne dă sfaturi. Multe sfaturi…
Din această retorică a decepţiei decurge în mod logic al treilea tip de discurs: discursul resemnării (foarte vechi în literatura noastră şi, în genere, în imaginarul nostru colectiv): ce să facem?! Aşa suntem noi, românii, logodiţi etern cu eşecul şi înfrăţiţi cu catastrofa, nenorocul este termenul cu care începe şi se sfârşeşte biblia existenţei noastre, n-avem încotro: aşa a fost să fie, aşa vrea Dumnezeu, nu-i nimic de făcut, suntem condamnaţi să fugim mereu în urma istoriei şi să n-o prindem decât atunci când alţii s-au plictisit de ea şi îşi inventează alta. Ajungem totdeauna prea târziu într-o istorie deja consumată… Nu ne rămâne decât să pregătim nunta noastră cosmică, întocmai ca baciul mioritic, şi să valorificăm metafizic nenorocul…
Tot din puternicul sentiment al resemnării decurge discursul apocaliptic, acela care se bazează pe o puternică percepţie negativă a lumii de ieri şi de azi. În traducere românească, această viziune înseamnă că suntem terminaţi, că naţiunea română este pe cale de dispariţie, că gena noastră daco-romană a cedat, vom dispărea nu prea târziu ca stat unitar, am ajuns o populaţie în derivă, suntem în coada popoarelor europene, ne-au luat-o înainte bulgarii, nu mai e de făcut nimic.
Al cincilea tip de discurs este cel al culpabilizării, cu accente pamfletare şi trimiteri politice precise. Ideea este că de eşecul nostru european este totdeauna vinovat Celălalt: Aţi văzut? N-am reuşit să progresăm pentru că boierii, burghezia, comuniştii, criptocomuniştii, cei care au guvernat până acum n-au făcut nimic.
Când retorica vine din partea Opoziţiei, termenii se schimbă: Puterea este de vină, n-a făcut ce trebuie, duce poporul spre dezastru, am ajuns de râsul lumii, suntem în urma Albaniei, va trebui să venim noi la putere şi să luăm lucrurile de la capăt. În timp ce alţii absorb fonduri europene, noi ne lingem rănile, noi toarcem suferinţa, ipostaziem eşecul şi ne spălăm în apele umilinţei…
Bineînţeles, tabloul retoric ar putea continua, dar ne oprim aici cu enumerarea pentru că, într-adevăr, Ziua Naţională trebuie să fie o zi de sărbătoare şi de bucurie, o zi de recunoştinţă faţă de antecesori, dar şi o zi de bilanţ pentru cei de astăzi.
Trebuie spus că Ziua Naţională a devenit, după 1989, un fel de ipostaziere perfectă a modului în care arată România şi eşuează în răfuială politică şi vrajbă sterilă. Pentru mulţi conaţionali, nici nu este clar, astăzi, dacă această combinaţie de sobrietate şi de spirit militar, în care este exprimată, an de an, Ziua Naţională a României, este o comemorare sau o sărbătoare. De asemenea, recepţiile sau fasolea cu cârnaţi întregesc modul în care este marcată Ziua Naţională.
Răpindu-li-se atâtea simboluri, fiind manipulaţi şi viciaţi de aflarea atâtor adevăruri, pentru români, sărbătoarea naţională a devenit un conglomerat de sentimente amestecate, iar singurul câştig devine, în mod simplist, încă o zi liberă. În fiecare an, de „1 Decembrie“, între parade fastuoase, comemorări anoste şi discursuri patriotarde, singurii care lipsesc din peisaj sunt românii, adică excluşii sărbătorii naţionale.
Cu tristeţe trebuie spus, înaintaşii noştri, nişte urieşi ai istoriei, ne‑au dăruit o ţară. Noi, cei de astăzi, nu am ştiut a o păstra în hotarele lui 1918, înlocuind teritoriile răşluite de vecini puternici cu iluzorii poduri de flori peste Prut şi cu manifestări infructuoase pentru românii din diasporă. Dintotdeauna a fost dificil să asigurăm, cum afirma Constantin Noica, primatul lui être – a fi – asupra lui avoir –
a avea. În zona noastră geostrategică sunt premonitorii cuvintele isto­ricului Gh. Brătianu: „Suntem, prin poziţia noastră pe glob, dar şi prin cele ce poartă faţa şi ascund măruntaiele pământului nostru, ca o stână carpatică, la un vad de lupi“.
De aceea este nevoie să ne conformăm îndemnului tribunului Nicolae Iorga: „Aflaţi cu pieptul dezgolit în calea tuturor năvălirilor istoriei, noi, românii, «popor de frontieră», cu paloşul dreptăţii în mâini şi dragostea de neam şi glie în inimi, sprijiniţi de Carpaţi şi neclintiţi precum Carpaţii, am dăinuit şi vom dăinui peste veacuri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!“.
Prof. dr. Gheorghe FELEA