Lansez un îndemn la reflecţie asupra unor probleme pedagogice, persistente în sistemul educa­ţional din ţara noastră.
Prima chestiune este legată de legitimitatea ter­minologiei pedagogice, atât de afectată de invazia unor semnificaţii fără ca pedagogii (ca teoreticieni ai ştiinţei educaţiei) să ia suficientă şi fermă atitudine. Protejarea conceptualizării într‑un domeniu ştiinţific se conturează asupra nucleului tare al acesteia, ca temei de stabilitate şi zid de apărare împotriva altor ştiinţe vecine (de frontieră). În cazul nostru, pedagogia, ca ştiinţă recunoscută a educaţiei, este asaltată de alte ştiinţe, care se revendică ale educaţiei, care împing graniţele epistemice şi conceptuale peste atitudinea pertinentă a unui vecin mult prea constrâns de nevoia soluţiilor. Pedagogia nu s‑a ştiut apăra, iar unii pedagogi (ajunşi conducători de doctorate, fără ca ei să fi dobândit suficientă ştiinţă de a scrie!) chiar justifică pălăria numită „ştiinţele educaţiei“ sub care se cuibăresc psihologi, sociologi, antropologi, defectologi, educologi, filosofi, înghesu­indu‑i „pe cei de acasă“ prin răsfirarea coatelor, într‑un cotlon întunecat. Tot mai mulţi amatori devin interesaţi de educaţie, erijându‑se în salvatori şi participând la îmbrăcarea câte unui petic din haina atât de largă şi generoasă numită „ştiinţe“ ale educaţiei. Desigur, „vecinii“ trebuie să se ajute, să se împrumute cu o idee, cu un cuvânt, un concept, o noţiune ori o teorie. Dar de la un sprijin ştiinţific de bună vecinătate (care poate fi numit interdisciplinar) s‑a ajuns la imperializarea atitudinii şi delegitimarea pedagogiei ca ştiinţă principală, fundamentală şi responsabilă a educaţiei.
Confuzia de termeni solicită pedagogilor (adică celor peste 400 de profesori cu doctoratul în ştiinţele educaţiei!) clarificări şi legitimări conceptuale, cum ar fi cazul unor noţiuni (curriculum, scenariu, management, rol, ergonomie, activităţi integrate, competenţe generative ş.a.) importate prin copy‑page tacit după model european. De ce?
Pedagogii contemporani nu au sentimentul unei comunităţi ştiinţifice coerente. Nici nu există o instanţă, de tip asociativ, care să pondereze excesele ori să încurajeze valorile. Asociaţia Academică a Pedagogilor şi Asociaţia Pedagogilor Creştini au fost înfiinţate recent, atrăgând atenţia asupra inactivităţii bătrânei Asociaţii a Pedagogilor. Critica analitică ori sintetică este inexistentă, chiar şi pentru că nu există o presă pedagogică de opinie (un fel de arbitru care să dispună – şi să impună – de criterii valorice). Astfel că apar volume cu acelaşi titlu semnate de autori diferiţi, nu sunt analizate ideile comune sau compilate ale acestora, nu sunt inventariate sugestiile pozitive, nu sunt comparate textele volumelor pentru ponderarea plagiatelor parţiale din literatura pedagogică naţională sau internaţională. În comunitatea pedagogilor români nu există elemente care să le întreţină o dezirabilă rigoare ştiinţifică. Oricine poate scrie orice, ideile, impresiile, opiniile, dacă există sau sunt preluate, trec cu nonşalanţă în „criteriile de promovare“, cumularea punctajelor ISI, cu factor de impact şi de îmbogăţire a rafturilor bibliotecilor personale etc.
Următoarea reflecţie ţine de comportamentul obedient (executant) al cadrelor didactice. Activitatea didactică se aseamănă contractual cu o relaţie economică. Statul plăteşte prestaţia profesorului în schimbul unor servicii. Serviciile profesorului ţin de îndeplinirea – în cadrul unui proces coerent, sistematic şi colectiv – a unor atribuţii stabilite prin programe curriculare, supravegheate de inspectoratele şcolare. Caracterul birocratic (justificativ al activităţii) îşi pune amprenta asupra activităţii didactice. Recomandările metodologice, cele de adoptare a unor strategii (de regulă transmise prin scrisori metodice din partea ministerului sau a inspectoratelor) etc., devin dispoziţii. Dacă acestea se referă la activităţi integrate, organizăm activităţile în formulă integrată (confundată cu interdisciplinaritatea), deşi programele sunt ferm disciplinare. Dacă se recomandă înlocuirea obiectivelor educaţionale cu competenţe transversale, desfăşurăm activităţi centrate pe competenţe. Dacă recomandarea decidenţilor se focalizează pe tehnici ale gândirii critice, cine nu se adaptează devine conservator, retrograd. Câtă independenţă mai poate afişa profesorul, presat de recomandări pentru îndeplinirea unei programe şcolare incoerente, faţă de care elevii înşişi au blocaje motivaţionale? Câtă suspiciune mai poate suporta profesorul sub presiunea neparcurgerii programei, a întârzierii utilizării metodelor activ‑participative, a rezultatelor neconforme cu conţinutul subiectelor elaborate într‑un birou de pe strada General Berthelot, a evitării (din diferite motive) a tehnicilor informaţionale, a manualelor neinspirate, a camerelor de supraveghere a supraveghetorilor la examene, a asistenţilor de control, a formalismului gradelor didactice, a necunoaşterii literaturii de specialitate etc.?
În fine, dragi profesori, mai venim noi, universitarii, cu teorii educaţionale, cu pedanterii pedagogice şi cu mofturi didactice, propunându‑vă o pedagogie modernă sau o didactică postmodernă, care preia idei şi texte eterogene, spre a vă perfecţiona în devenirea profesională şi în cariera didactică. Ne credeţi pe cuvânt, dar ştiţi că în grădiniţe ori şcoli veţi regăsi o altă realitate. Toate teoriile ori doctrinele devin doar surse bibliografice în faţa unor scenarii folosibile doar la sesiuni metodice de comunicări pentru punctaj de promovare.
Remanierile de atitudine didactică şi restructurările sunt sprijinite de singurul element uman care nu costă: iubirea (ca element al vocaţiei). Dacă iubeşti copilul, ai toate argumentele să fii profesor de vocaţie. Satisfacţiile tale sunt temeiuri pentru prestaţii didactice de calitate, încărcate deplin cu valoare. Toate cele curriculare vin de la sine, dincolo de obiective, competenţe, strategii, evaluări, alternative ori reţete metodice.
Concluzia: numai dacă iubeşti copilul vei fi răsplătit cu iubire. Eu sper că semnele de întrebare induse în urma lecturii devin argu­mente pentru reflecţiile proprii şi ale decidenţilor.
Prof. univ. dr. Anton ILICA