„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi“ (Ioan 8.32)
România a cunoscut un dur regim totalitar, iar despărțirea de acesta a presupus, printre multe altele, lămurirea rolului avut de Securitatea statului comunist. După 1989, considerând că în România nu se va putea construi nimic solid „fără adevăr, fără morală și lustrație“, domnul Constantin Ticu Dumitrescu a dus o luptă aproape singulară, reușind în 1999 să impună o lege a deconspirării Securității ca poliție politică. Din nefericire, eforturile Domniei Sale nu au fost concretizate așa cum ar fi dorit, legea deconspirării Securității ajungând să fie deturnată de la scopurile inițiale, legate de necesitatea asanării climatului social și a aflării adevărului. Chiar dacă în anul 2006 SRI-ul a fost obligat să respecte această lege și să predea arhivele Securității, doar două treimi din aceste arhive au ajuns în custodia CNSAS, peste 600.000 de dosare fiind păstrate pe mai departe de serviciul secret intern, invocându-se pretextul existenței unor rațiuni ce ar ține de „securitatea națională“. De fapt, după 1989, arhivele Securității au fost împărțite între cele nouă servicii secrete apărute la noi, iar arhivele unora dintre acestea, precum aceea a DIE, au rămas pe mai departe ferecate cu o mie de lacăte.
Practic, în materie de deconspirare a Securității ne-am confruntat mereu cu lipsa de transparență și comunicare, cu secretomania împinsă la exces, cu subordonarea CNSAS față de serviciile secrete, cartoteca, dosarele declasificate, microfilmele, baza de date pe suport magnetic fiind doar parțial și selectiv accesibile cercetătorilor. Mai mult, arhivele Securității au fost, cum s-a demonstrat, „rase, tunse și frezate“. Au existat și situații de sustragere a dosarelor din arhivele serviciilor, unele fișe de cartotecă fiind răzuite cu lama și acoperite cu tuș, pentru a se șterge urmele ofițerilor care s-au ocupat de ele și a informatorilor din rețea. Astfel, au fost „mutilate“ probe. Această veritabilă „curățare“ a arhivelor fostei Securități a fost probată de către domnul Constantin Ticu Dumitrescu, care a cerut permanent serviciilor să pună la dispoziția CNSAS nu doar dosarele, ci și cartotecile, cu ajutorul cărora să poată fi identificate mai ușor dosarele relevante pentru activitatea de poliție politică a Securității. Bătălia pentru cartoteci a domnului Ticu Dumitrescu se justifica prin faptul că fișele de cartotecă, întocmite pe numele unei persoane, sunt mult mai bogate în informații, față de un dosar sau altul. În mod concret, ele conțin numerele de inventariere ale tuturor dosarelor în care figurează persoana respectivă, tipul acestora (dacă sunt de urmărit sau de informator), fondul și arhiva unde se află acestea, ofițerii care l-au instrumentat, esența informațiilor cuprinse, precum și modul în care s-a încheiat dosarul (de cele mai multe ori, un dosar de urmărit se încheia prin deschiderea unuia de colaborator, urmăritul devenind turnător, iar turnătorul avea, mai apoi, toate șansele să urce în sistem, devenind agent al fostei Securități). Iată de ce moștenitorii arhivelor Securității au avut mare grijă ca unele dintre fișele de cartotecă să fie bine periate. Astfel, avem situații când numele titularului de dosar era clar, la fel și datele lui de identificare, însă celelalte rubrici ale fișei au suferit intervenții dure: răzuiri cu lama până la margine, acoperirea unor porțiuni cu tuș, carioca sau cu un marker. Toate acestea pentru ca numele ofițerului care se ocupa de caz să nu fie lizibil. Multe dosare cu notele lor informative, cu corespondența dintre departamentele Securității legate de un anumit caz nu au fost accesibile cercetătorilor CNAS, invocându-se „siguranța națională“ și protejarea unor mari secrete de stat, deși cercetătorii aveau certificate ORNISS. Acțiunea de ștergere a cartotecilor a fost pusă în operă pentru a nu se ști care dosare au dispărut sau care nu au fost predate. Spre exemplu, în cazul Șerban Mihăilescu, la CNSAS s-au primit două coperți și o fițuică! Mihai Pelin a mărturisit public că, atunci când a scris Cartea Albă a Securității, a avut un dosar în mână, iar după trei ani a constatat că din respectivul dosar au fost scoase documente importante, atestând faptul că s-a umblat în arhivă. Pe de altă parte, nici microfilmele nu au reprezentat o soluție pentru recuperarea dosarelor sustrase, așa cum s-a sperat, pentru că acolo unde s-au sustras piese din dosar au fost modificate și microfilmele în cauză. Nu în ultimul rând, trebuie știut și faptul că dosarele Securității au fost puse pe suport magnetic încă dinainte de 1989, iar serviciile care au preluat arhiva nu au oferit nici astăzi informațiile stocate pe acest tip de suport. În toată această bătălie pentru cunoașterea trecutului totalitar, nu-mi amintesc ca redactorii Revistei 22, atât de însetați de adevăr astăzi, să fi luptat alături de domnul Constantin Ticu Dumitrescu împotriva barierelor puse în calea definirii și deconspirării Securității ca poliție politică.
După 1990 am constatat existența unei duble măsuri în aprecierea oamenilor: dacă despre disidentul Mihai Botez, spre exemplu, s-a afirmat tendențios că a „avut relații cu Securitatea“, despre Silviu Brucan, părintele spiritual al Revistei 22, un tartor al regimului comunist, care în perioada „dualismului” Dej–Pauker îi incita pe tovarășii din partid la asasinarea elitei politice interbelice, s-a apreciat cu duioșie că „a avut doar contacte de lucru“ cu aceeași malefică Securitate. Practic, înalții responsabili ai Partidului Comunist și ofițerii Securității s-au dovedit fermecați în perioada postdecembristă, lor negăsindu-li-se, în aceste arhive mustind de adevăruri, dosare care să le ateste faptele reprobabile comise, de unde putem deduce că poliția politică, teroarea și crimele Securității au fost comise doar de către colaboratorii și informatorii acesteia. Mai mult, există astăzi o adevărată întrecere între publicații de a mai descoperi câte un informator, un colaborator, un agent acoperit, ori o persoană de sprijin a Securității, însă mai nimeni nu ne dezvăluie numele acelor angajați plătiți ai Securității care, prin metode dintre cele mai diverse, l-au determinat pe respectivul informator sau colaborator descoperit să semneze pactul. Oare nu ar fi fost firesc să fie deconspirați toți foștii angajați ai instituțiilor opresive ale statului comunist și să fie adoptate și măsuri legislative, pentru ca foștii înalți funcționari ai represiunii totalitare să nu mai încaseze astăzi uriașe pensii pentru meritul de a fi servit dictatura? A acuza în devălmășie de colaboraționism și de cariere trucate cu ajutorul Securității oameni de mare valoare, care nu au făcut poliție politică, nu au fost informatori al Securității, reprezintă un lucru absolut condamnabil. De aceea, politica Revistei 22 a readus în atenție reflecțiile lui Petru Creția despre lupii moraliști ai perioadei postdecembriste: „Calomnia este una dintre armele cele mai perverse și mai periculoase născocite de oameni, una dintre cele mai puternice toxine ale corpului social. Disproporția dintre facilitatea propagării și acreditării calomniei și capacitatea ta de a te apăra este enormă: aproape nimeni nu anchetează veracitatea defăimării, iar dacă protestezi, nu există nicio instanță decisivă, nici măcar în justiție, tot rămâne ceva. E ca un foc pe care îl stingi aici și răbufnește în altă parte. Și te pune într-o situație imposibilă. Întâi, pentru că, după ce ai fost înjosit prin calomnie, te afli și mai înjosit dacă ripostezi. Sau chiar te umpli de ridicol. Al doilea, pentru că tot nu te crede nimeni pe deplin: nu iese fum fără foc. Al treilea, pentru că orice dezmințire riscă să risipească un neadevăr picant, în favoarea unui adevăr plicticos. Și iată-te victima hulei biruitoare, compromis, cu onoarea pătată, cu reputația terfelită, poate pe veci, neputând spera nici măcar într-o reabilitare postumă. De ce te zbați, de ce nisipul ucigaș al calomniei te înghite mai adânc“.
Având o finanțare din bani publici, arhive importante la dispoziție și aproape două decenii de investigare a activității Securității, cercetătorii CNSAS ar fi trebuit de mult să lămurească unele problemele importante, legate de domeniul lor de activitate. Din păcate, vedem că unii cercetători din această instituție a statului, precum domnul Hodor, în loc de a face lumină, de a realiza exorcizarea răului, de a afla adevărul și a-l comunica, se dovedesc impostori și se comportă ca agenți de influență ai unor forțe obscure, servind interese obscure, dezinformând și manipulând opinia publică, folosind chiar metodele fostei Securități.
Trăim timpuri în care ignoranța face casă foarte bună cu manipularea. Scandalul listei lui Hodor ne arată cât de importantă este studierea Istoriei în școală, un studiu care ar trebui să reprezinte o adevărată vaccinare obligatorie a populației împotriva manipulării și dezinformării, după cum ar trebui să asigure o bună cunoaștere a ceea ce a însemnat totalitarismul în România. Istoria este necesară oricărui cetățean al unei societăți democratice, pentru ca acesta să fie în măsură să analizeze cu propria minte societatea în care trăiește, să facă alegeri în cunoștință de cauză. Cu toate acestea, decidenții politici de la noi duc o dezastruoasă politică de marginalizare a învățământului istoric. S-a ajuns până acolo încât la liceu nu doar istoria recentă, ci istoria națională a ajuns să fie aproape cu totul eliminată. Este și acesta un mod de a reeduca noile generații prin promovarea ignoranței, de vreme ce este tot mai afectată de măsuri restrictive o disciplină cu un înalt caracter formativ, care își propune să dezvolte spiritul critic și să realizeze atât de necesara formare la tineri a competențelor de raportare la trecut, precum acelea de selecție valorică, de analiză și raportare critică la narațiunile transmise, o disciplină care asigură dezvoltarea la tineri a unor competențe esențiale pentru un comportament activ și responsabil al acestora ca viitori cetățeni.
Prof. Constantin Toader