În calea cunoașterii pedagogice intervin obstacole episte­molo­gice generate de stadiul evoluției științelor peda­gogice/educației, dar și de mentalitatea „actorilor educației”. Cele mai multe par a fi cele situate în zona cunoștințelor pedagogice preștiințifice, asociate cu pedagogia tradițională, premodernă, prelungite însă, direct și indirect, până în modernitate și postmodernitate. Acumulate în timp, cunoș­tințele preștiințifice sunt și în prezent obstacole care trebuie depășite de pedagogie pentru a atinge stadiul de știință socio­umană matură, autonomă prin obiect de studiu, metodologie de cercetare și normativitate specifice. Altfel, teoria și practica sa vor rămâne mai departe diluate, retorice, inconsistente, expuse mereu la tot felul de tendințe de ideologizare, politizare sau/și birocratizare a educației, a învățământului, a școlii, a universității etc.
Cunoștințele pedagogice preștiințifice pot fi întâlnite și astăzi în situații cotidiene, informale, dar și în discursuri pretențioase, lansate în numele managementului sau ale democratizării educației și în argumentele (im)pertinente susținute deseori/uneori de politicieni ai educației pentru a justifica tot felul de decizii închipuit valoroase, dar care se dovedesc mai devreme sau mai târziu ineficiente social în raport cu cerințele comunității naționale și cu resursele investite și consumate în timp. Vom evoca patru categorii de cunoștințe pedagogice preștiințifice, identificate și în literatura de specialitate: opinia/opinionita pedagogică; mitul pedagogic; metafora pedagogică; sloganul pedagogic (vezi Cezar Bîrzea, Arta și știința educației, EDP RA, 1995, pp. 32-47).
Opinia/opinionita pedagogică reprezintă o cunoștință pedagogică preștiințifică realizată prin emiterea unor păreri despre educație, instruire, învățământ, școală, profesor, elev etc., la nivel de limbaj comun, sub impulsul unor trebuințe utilitare imediate, momentane. Este opusă cunoștinței știin­țifice obiective prin faptul că preia sau induce subiectiv semni­fi­cații izolate ale faptelor pedagogice, interpretate conjunc­tural sau propagandistic, raportate doar la un context actual, restrictiv, închis. În forma de manifestare negativă maximă, exprimată printr-un „punct de vedere cu orice preț, despre orice, oriunde și indiferent cum”, devine „opinionită pedago­gică” – primul obstacol epistemologic major în drumul pedagogiei de la preștiință spre știință.
Cauzele apariției și persistenței acestui obstacol epistemo­logic major sunt situate în zona extrem de largă a interesului general pentru problematica educației, abordată adesea doar la nivelul simțului comun prin intuiții, analogii, limbaj natural, interferență negativă (între: practică și teorie, percepții și con­cep­te, impresie și argument), asociații cauzale artificiale, expli­cații limitate – fixe, definitive, empirice, supuse unei cauzalități simple, liniare (stimul-răspuns), aflată în contradicție cu complexitatea și profunzimea educației, instruirii, proiectării educației și a instruirii.
Exemplele trebuie grupate la două niveluri de referință: sistemul de învățământ; procesul de învățământ. La nivel de sistem de învățământ, putem evoca opinia pedagogică, susținută deseori și de politicieni ai educației, conform căreia reforma învățământului este confundată cu legea învăță­mântului; sau opinia că o decizie parțială, parcelară (elabo­rarea unor noi manuale, promovarea unor noi tehnologii didactice, schimbarea unor programe, avansarea unor proiec­te punctuale etc.) reprezintă deja o realizare a reformei învăță­mântului. La nivel de proces de învățământ, exemplele sunt și mai numeroase. Evocăm doar opiniile conform cărora: a) eșe­cul școlar are drept cauză principală ereditatea deficitară; b) o metodă didactică la modă este considerată eficientă, „activ-participativă” (ca și cum ar exista și „metode activ-neparticipative” sau „pasiv-participative”) în orice context; c) un profesor bun este cel care predă mai mult și în mod asemănător la orice clasă de elevi (indiferent de nivel, resurse etc.); d) evaluarea trebuie centrată pe competiția pentru note (între elevi, microgrupe), care stimulează doar motivația externă a elevului pentru învățare etc.
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA