Problematica educației cognitive este abordată specific la nivelul pedagogiei constructiviste. Este o orientare afirmată în pedagogia postmodernă la nivel de model de învățare interpretativă, diferită de cea normativă, descriptivă, narativă. Învățarea, angajată la nivel de educație/instruire construc­tivistă, mizează prioritar pe resursele autonome ale elevului, pe capacitățile sale de autoorganizare, de dobândire a cunoș­tințelor prin efort propriu, subiectiv.
Pedagogia constructivistă face apel la un set de noțiuni operaționale inspirate din diferite domenii (neurobiologie, psihologie cognitivă, teoria cunoașterii, teoria sistemelor): via­bili­tate, subiectivitate, autoorganizare, circularitate a cunoaș­terii (de la acțiunea dirijată extern la acțiune eficientă, moti­vată intern), percepție a diferenței (ca scop al învățării, bazată pe înțelegerea diversității). Angajează capacitatea: a) profe­sorului, de construcție, deconstrucție, reconstrucție a predării în raport de specificul clasei de elevi și a fiecărui elev; b) ele­vului, de asimilare a cunoștințelor și de acomodare a acestora la situații noi, prin autoorganizare, interpretare, valorificare în raport de sine și de context (vezi Horst Siebert, Pedagogie constructivistă, 1999, trad., 2001, Editura Institutul European, Iași).
Analiza pedagogiei constructiviste permite identificarea bazelor sale filozofice și istorice angajate, în mod special, la nivel epistemologic.
Bazele filozofice valorifică raționalismul critic kantian; evocă resursele cognitive sistemice, autoreferențiale, auto­nome ale elevului, care permit o învățare bazată pe „auto­organizare, circularitate – a cunoștințelor asimilate și aco­mo­date la situații noi –, recursivitate, emergență, asociabi­litate”.
Bazele istorice evoluează de la nivelul paradigmei psihocentriste, orientată prioritar spre valorificarea resurselor cognitive (și noncognitive) ale educatului, spre cele tipice paradigmei curriculumului care implică reconstrucția fina­lităților educației la nivelul unității dintre aceste resurse și cerințele unui mediu social deschis. Ca paradigmă inter­pretativă promovează o perspectivă pluridisciplinară și trans­disciplinară care valorifică „discipline și poziții” din zone ale cunoașterii, precum teoria evoluționistă și teoria științei, neurobiologia și studiile creierului, psihoterapia și studiul emoțiilor, știința comunicării și lingvistica, sociologia științei și teoria sistemică. Evoluția sa postmodernă solicită o analiză specială, interdisciplinară (în relații cu mai multe științe socioumane) și intradisciplinară (în interiorul științelor educației/pedagogice).
Paradigma interpretativă a pedagogiei constructiviste promovează trei principii generale cu aspirații sau pretenții axiomatice:
a) principiul autoorganizării structurii de funcționare a edu­cației și a instruirii, prin recunoașterea și valorificarea diferențelor și a „probabilității erorii” ca resurse pedagogice de autoînvățare eficientă;
b) principiul conceperii instruirii/procesului de învăță­mânt ca „o construcție a cunoașterii”, nu doar ca „o repre­zentare a cunoașterii”;
c) principiul reorientării modelului didactic, de la transmitere de cunoștințe spre învățare autonomă, de la „furnizarea de răspunsuri” la „stimularea întrebărilor” (Horst Siebel, op. cit., p. 26).
La nivelul formelor de realizare, putem semnala:
a) construct­ivismul ca mișcare generală care abordează cunoaș­terea subiectiv, ca „rezultat al interpretării proprii”, necesară pentru „construcția individuală a conceptelor”;
b) construc­tivismul radical, teoretizat de Ernst von Glaserfeld (1997), care absolutizează „învățarea autonomă” prin „constructe clădite experiențial”, cu ajutorul profesorului-îndrumător care „facilitează condițiile, ghidează și creează contextul”; c) con­struc­tivismul cognitiv, promovat de Jean Piaget, care abordează cunoașterea și învățarea în funcție de „psihogeneza operațiilor intelectuale” condiționate de stadiile dezvoltării; d) con­structivismul sociocultural, promovat de Lev S. Vîgotski, care evidențiază importanța mediului socio­cultural, care poate anticipa progresele în cunoaștere, în învă­țare, „în zona proximei dezvoltări”, sub îndru­ma­rea/ influența modelelor pedagogice oferite de adulți.
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA