Problematizarea integrează, în structura sa de acţiune, „predarea şi învăţarea problematizată“, dar şi evaluarea problematizată „modalitate de verificare a ideilor“ angajate în rezolvarea situației-problemă prin valorificarea resurselor creative superioare ale elevilor (vezi Vincenty Okon, Învăţământul problematizat în şcoala contemporană, E.D.P., 1979, pp. 43-53).
Predarea problematizată implică transmiterea ideilor care definesc sintetic situaţia–problemă, rezolvabilă în condiții speciale de învățare/autoînvățare eficientă.
Învăţarea problematizată implică resursele creative superioare ale elevilor, la nivelul unor operații „de reconstruire a ideilor“ angajate în  „găsirea elementului necunoscut“, necesare pentru rezolvarea situației-problemă.
Evaluarea problematizată implică operația de autoapreciere calitativă a rezultatelor acțiunilor de predare-învățare/autoînvățare problematizată, realizată la nivel de  „modalitate de verificare a ideilor valorificate creativ de elevi în rezolvarea situaţiei-problemă“.
Analiza metodei problematizării solicită realizarea unei distincţii clare între conceptul pedagogic operaţional de problemă şi cel de situaţie-problemă.
Problema  reprezintă un obstacol cognitiv, propus elevilor care poate fi depăşit la nivel de învăţare/autoînvăţare prin acţiunea de cercetare indirectă orientată de profesor pe un drum previzibil, în context determinat. Poate fi rezolvată, în special,  prin metoda demonstraţiei sau a modelării, în „condiții de aplicare, de întărire (confirmare) sau de verificare a unor reguli învăţate mai înainte“ (Robert M. Gagné, Condițiile învățării, trad. E.D.P., 1975, p. 188).
Situaţia-problemă reprezintă o problemă complexă, plasată într-un context deschis, inedit, imprevizibil, insuficient sau de loc determinat. Implică trăirea simultan a două realităţi „incompatibile între ele“: a) experienţa anterioară a elevilor (cognitivă şi noncognitivă); b) problema complexă, contradictorie, propusă elevilor în context nou, necunoscut, surprinzător, care nu poate fi rezolvată prin aplicarea cunoştinţelor, în forma însuşită anterior, ci doar prin reorganizare, reconstituire, reconstrucţie, repoziţionare, reinterpretare.
Tipurile de situaţii-problemă pot fi identificate în funcţie de contra­dicţiile incluse între: a) cunoaşterea empirică – raţională  (situaţie-problemă logică); b) resursele raţionamentului inductiv –  deductiv şi analogic (situaţie-problemă psihologică); c) vechea a paradigmă  – noua paradigmă a științei (situaţie-problemă epistemologică); d) modelele de abordare bazate pe explicare – interpretare (situaţie-problemă de ordin normativ şi metodologic); e) formele de exprimare (situaţie-problemă: teoretică – practică; formală – nonformală; în variantă orală – scrisă – practică).
Rezolvarea situaţiilor-problemă implică utilizarea unor categorii de modele – vezi modelul: a)  obstacol; b) întreruperilor (golurilor); c) alternativei; d) contradicţiilor cognitive (empiric – logic); e) contradicţiilor didactice (cunoştinţe al elevilor – context de aplicare; aparenţă – esenţă, cantitate-calitate).
Metoda problematizării solicită elevilor cunoştinţe de bază, interiorizate la niveluri de competenţă superioare, în plan cognitiv (analiză, sinteză, evaluare critică)  şi noncognitiv (valorizare, organizare, caracterizare). Doar la aceste niveluri este posibilă rezolvarea conflictului tipic unei situaţii-problemă, între cunoştinţele interiorizate anterior (în contexte determinate) şi cerinţele restructurării şi aplicării lor în contexte noi, nedeterminate.
Problematizarea nepreluată de clasa de elevi trebuie înlocuită imediat de profesor cu un procedeu (descoperirea, demonstrația etc. ) propus inițial pentru susținerea unor secvențe ale lecției. La rândul său, problematizarea poate fi utilizată ca procedeu didactic ce sprijină acțiunea unor metode bazate predominant pe comunicare (prelegerea, dezbaterea, asaltul de idei), cercetare (demonstrația), acțiune (exercițiul euristic), raționalizare (instruirea programată).