Problematizarea constituie o metodă didactică specială care solicită resursele superioare ale creativității elevilor necesare în învăţarea/auto­învăţarea prin rezolvarea de probleme complexe, contradictorii (sau situații-problemă). La acest nivel, intervine diferența fundamentală dintre problematizare și celelalte metode didactice, bazate pe cercetare indirectă a realității (descoperirea, modelarea, studiul de caz), necesare în rezolvarea de probleme normale, obișnuite, prin valorificarea unor raționamente de tip inductiv, deductiv sau analogic, în raport de specificul fiecărei trepte și discipline învățământ.
Funcţia specifică metodei problematizării este cea de combinare şi dezvoltare creativă superioară a cunoştinţelor interiorizate cognitiv (raţional) şi noncognitiv (afectiv, motivaţional, volitiv), susţinute psiho­logic la nivelul unor competenţe superioare care angajează capacitatea elevilor de analiză, sinteză şi evaluare critică a informaţiei, prin resursele proprii gândirii critice.
Scopul pedagogic general este proiectat de profesor în funcție de obiec­tivele specifice ale programei şcolare care vizează competența identificării și rezolvării de probleme complexe, contradictorii care anga­jează  resursele creative superioare ale elevilor, probate prin capacitatea lor de combinare și recombinare inventivă, inovatoare, a cunoștințelor deținute, valorificate în context nou.
Problemele complexe, contradictorii sunt: a) probleme noi, în raport cu experiența anterioară a elevilor, care solicită depășirea unui conflict epistemic între aparență și esență; b) probleme obișnuite, prezentate într-o formă nouă – în raport cu experiența anterioară a elevilor –  sau plasate într-un context nou (situaţii-problemă) care solicită reevaluări, repoziționări sau chiar restructurări ale cunoștințelor deținute (interio­rizate în alt context).
Scopul pedagogic general, proiectat de profesor conform obiectivelor specifice ale programei școlare – distribuite pe semestru, capitol, subcapitol, unitate de instruire/învățare –  este operaționalizat la nivel de obiective concrete definite în termeni de sarcini didactice propuse elevilor, „deasupra aplicaţiilor de rutină“. Îndeplinirea lor contribuie la realizarea performanței didactice imediate – rezolvarea problemei complexe, contradictorii (situației-problemă) până la sfârşitul activităţii (lecţiei etc.) – dar și la formarea unei competențe de cunoaștere supe­rioară (prin analiză-sinteză și evaluare critică), pe baza căreia elevii pot atinge, în timp, „culmi ale performanţei cognitive“ (Ioan Cerghit, Metode de învăţământ, 2006, p. 155).
Structura de bază, corespunzătoare funcţiei specifice, include un ansamblu de procedee didactice – preluate din sistemul metodelor didactice – necesare în acţiunea de învăţare/autoînvăţare prin descoperire realizată într-o variantă euristică superioară. Aceste procedee didactice, integrate în structura de acţiune a problematizării intervin la nivelul unor operaţii realizate în termeni de: reflecţie/autoreflecţie; conversaţie, dezbatere, asalt de idei;  demonstraţie deductivă, analogică; exerciţiu euristic, algoritmic; studiu de caz, instruire programată, observaţie, experiment, lucrări practice, joc didactic etc.
Problematizarea sau instruirea prin problematizare este plasată uneori în categoria metodelor didactice în care predomină acţiunea de comunicare dialogată, interogativă (Ibidem, vezi pp. 137-173; pp. 155-163). Funcţionarea sa implică însă prioritar acţiunea didactică de cercetare indirectă a realităţii (naturale, sociale, construită simbolic) concentrată interogativ în cadrul epistemic al unei probleme complexe, plasată euristic în context nou sau inedit (ca situaţie-problemă). Proce­deele didactice propuse prin convertirea metodelor didactice de comu­nicare interogativă, utilizate la nivelul unor secvenţe didactice, sunt subordonate  acţiunii de cercetare/investigare/explorare indirectă a reali­tăţii, proprie metodei problematizării, desfăşurată şi valorificată pedagogic pe tot parcursul activităţii de instruire (lecţiei etc.).