Analiza instruirii, în contextul paradigmei curriculumului, conferă o nouă perspectivă de abordare a metodelor de evaluare. Avem în vedere cadrul normativ care evidenţiază caracterul global şi deschis al instruirii, concepută ca activitate de predare-învăţare-evaluare.
Caracterul global al activităţii de instruire este marcat prin articularea a trei acţiuni, predarea-învăţarea–evaluarea, realizată curricular, în fiecare lecţie, pe circuitul următoarelor secvenţe didactice: a) evaluarea iniţială; b) predarea-învăţarea-evaluarea continuă/formativă-autoformativă; c) evaluarea finală/cumulativă, sumativă. În acest context, metodele de instruire propuse de profesor sunt valorificabile şi ca metode de evaluare.
Caracterul deschis al activităţii de instruire este determinat de schimbările inerente, identificabile în context intern şi extern. Acestea solicită reglarea-autoreglarea permanentă a activităţii de instruire, realizabilă prin integrarea metodelor, formelor şi stilurilor didactice, angajate de profesor, în structura unei strategii de evaluare continuă, cu funcţie de formare/autoformare a elevului, dar şi a profesorului.
În această perspectivă, impusă normativ de paradigma curriculumului, orice metodă de instruire, abordată ca metodă de predare-învăţare-evaluare, poate fi valorificată şi ca metodă de evaluare, promovată în raport de obiectivele specifice şi de conţinuturile de bază urmărite în cadrul lecţiei etc. Este cazul celor mai importante metode de instruire, centrate prioritar pe: a) comunicare (conversaţia, dezbaterea, lucrările scrise etc.); b) investigare/explorare/cercetare a realităţii (observaţia, experimentul, descoperirea, demonstraţia, modelarea, problematizarea etc.); c) acţiune practică (exerciţiul, lucrările practice, jocul didactic etc.); d) programare specială (metode de tip algoritmic – euristic; computerial/instruirea asistată de calculator etc.).
În unele texte de politică a educaţiei, dar şi în literatura de specialitate este exersată formula „metode şi instrumente de evaluare“. În cadrul ei, „metodele şi instrumentele de evaluare“ sunt asociate cu diferite tipuri de evaluare (prin metode clasice – alternative) şi forme de evaluare (orală, scrisă, practică). În acest context, clasificările consacrate au tendinţa de a corela: a) tipul de evaluare prin metode de evaluare clasice/tradiţionale, cu formele de evaluare realizate prin probe orale, probe scrise şi probe practice; b) tipul de evaluare prin metode alternative/complementare cu un set de metode de evaluare care: b-1) preiau denumirea unor metode de instruire bazate prioritar pe investigarea/explorarea/cercetarea realităţii (observaţia/observarea, investigaţia, proiectul); b-2) promovează tehnici docimologice speciale (autoevaluarea, portofoliul/raportul de evaluare); b-3) experimentează anumite probe de evaluare (tema de lucru în clasă; tema pentru acasă).
Definirea metodelor de evaluare, la nivel de concept pedagogic operaţional, realizată la nivelul teoriei evaluării, ştiinţă a educaţiei, construită intradisciplinar, ca subteorie a teoriei generale a instruirii (didacticii generale), impune delimitarea clară a acestora, în raport cu procedeele şi instrumentele de evaluare şi cu formele de evaluare. Metodele de evaluare sunt acţiuni integrate permanent în structura activităţii de instruire, la începutul, pe tot parcursul şi la finalul acesteia. Procedeele şi instrumentele de evaluare intervin la nivel de operaţii subordonate acţiunii de evaluare, angajată pe tot parcursul activităţii de instruire, în termeni strategici de evaluare iniţială/diagnostică şi predictivă, continuă/formativă (autoformativă), finală/sumativă, cumulativă. Pe de altă parte, metodele de evaluare clasice/tradiţionale nu pot fi definite în termeni de probe (orale, scrise, practice), integrabile, ca procedee sau instrumente, în structura oricărei metode de evaluare. Ele presupun valorificarea docimologică a unor metode de instruire bazate prioritar pe comunicare orală (conversaţia, dezbaterea etc.) şi scrisă (lucrările scrise etc.) sau pe acţiune practică (lucrările practice etc.), care integrează în structura lor probe orale, scrise, practice.