Metodele de evaluare bazate pe tehnici de comunicare orală (dialogate, expozitive) şi scrisă (lucrările scrise; lectura/analiza de text) sunt considerate metode clasice, integrate, în mod special, în structura strategiei de evaluare iniţială a activităţii/activităţilor de instruire anterioare – cu funcţie diagnostică şi predictivă – şi a strategiei de evaluare finală, cu funcţie sumativă, cumulativă, de bilanţ a activităţii/activităţilor de instruire realizate în timp pedagogic determinat (o lecţie, un capitol, un semestru, un an de învăţământ, o treaptă de învăţământ etc.).
În categoria metodelor de evaluare clasice sunt integrate şi metodele bazate pe utilizarea probelelor practice şi testele docimologice (vezi Marin Manolescu, Teoria şi metodologia evaluării, Editura Universitară, 2010, pp. 170-180).
Metodele de evaluare bazate pe probe practice valorifică tehnicile docimologice identificabile la nivelul metodelor de instruire construite ca acţiuni reale. Avem în vedere, în mod special, metoda lucrărilor practice, dar şi alte metode de instruire cu multiple resurse docimologice: exerciţiul – algoritmic, euristic, aplicaţiile practice, activităţile/investigaţiile creative, elaborarea de proiecte. La acest nivel, metoda de evaluare clasică, realizată, de regulă, prin lucrările practice, pregăteşte sau chiar asigură tranziţia spre metodele de evaluare alternative, complementare, bazate pe investigaţie şi pe elaborare de proiecte (vezi Ioan Cerghit, Metode de învăţământ, Editura Polirom, 2006, p. 114).
Evaluarea prin probe practice valorifică, în mod special, resursele docimologice tipice metodei de instruire bazate pe acţiune reală, promovată didactic la nivelul lucrărilor practice. Are drept obiectiv specific verificarea capacităţii elevilor de aplicare, în diferite contexte didactice şi extradidactice, a cunoştinţelor dobândite în spaţiu şi timp pedagogic determinat: o unitate de instruire/învăţare, un capitol, un modul de studiu, un semestru, un an de învăţământ etc. Acest obiectiv specific este îndeplinit, în diferite grade (maxim, mediu, minim), în măsura în care cunoştinţele dobândite sunt integrate şi valorificate optim la nivel de deprinderi şi de strategii cognitive necesare pentru rezolvarea de probleme şi de situaţii-problemă, propuse de orice disciplină de învăţământ, cu exemple tipice, identificabile la matematică, ştiinţele naturii, educaţia tehnologică, educaţia estetică, educaţia fizică.
Metoda de evaluare bazată pe probe practice prezintă mai multe caracteristici specifice:

1. a) orientarea asupra procesului calitativ angajat în dobândirea cunoştinţelor, reflectat în produsul final al învăţării eficiente, demonstrat practic prin rezolvarea de probleme şi situaţii-problemă.
2. b) verificarea dimensiunii experimentale, practice, a conţinutului instruirii, receptat, asimilat, interiorizat la nivel de competenţă de aplicare, probată prin cunoştinţe, deprinderi, strategii cognitive fundamentale, susţinute prin atitudini pozitive faţă de domeniul de cunoaştere respectiv, faţă de disciplina de învăţământ respectivă, faţă de tipul de învăţare (formală, nonformală, informală), necesar în context pedagogic determinat (timp, spaţiu, forme de organizare, etos şi stil managerial etc.).
3. c) stabilirea unui model docimologic de acţiune eficientă care fixează: c-1) tematica lucrărilor practice; c-2) etapele de parcurs până la obţinerea rezultatului/produsului final; c-3) criteriile de măsurare (cantitativă – standarde, baremuri) – apreciere (calitativă – funcţionalitate globală, în context deschis) – decizie (care angajează prognostic, pedagogic şi managerial progresul şcolar şi extraşcolar durabil); c-4) instrumentele necesare în plan operaţional (teste docimologice, standarde, baremuri, grile etc.); c-5) variantele posibile, probabile, de realizare: activităţi experimentale; analiza produselor activităţii; acţiuni reale sau simulate, pe baza unui model, utilizând pe larg resursele instruirii asistate de calculator