3Această categorie de metode didactice este raportată la competenţa valorificării cunoştinţelor t3eoretice (a şti) în activităţi practice (educaţia tehnologică, educaţia estetică, educaţia fizică) şi în situaţii practice speciale (rezolvare de probleme etc.), la nivelul tuturor disciplinelor de învăţământ. O astfel de competenţă poate fi probată la nivel de deprinderi (intelectuale şi psihomotorii, dar şi morale, ca obişnuinţe) şi priceperi sau strategii cognitive, necesare pentru rezolvarea de probleme prin aplicarea cunoştinţelor şi deprinderilor (a şti să faci).
Funcţia specifică metodelor didactice în care predomină acțiunea practică este cea de aplicare a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor (strategiilor cognitive) la nivelul unor activităţi practice (tipice unor discipline de învăţământ) sau situaţii practice existente sau create pedagogic în contextul oricărei discipline de învăţământ.
Scopul general, definit pe fondul unei pedagogii constructiviste (care preia metodologia psihologiei cognitive) angajează formarea şi dezvoltarea deprinderilor şi a priceperilor (strategiilor cognitive), reconstruite didactic în termeni de cunoştinţe procedurale necesare la nivel: a) general, în cadrul oricărei discipline de învăţământ, în contextul unor obiective concrete (operaţionale) care solicită învăţare prin transfer de la teorie la practică, eficientă în rezolvarea de probleme (la matematică, fizică, biologie, chimie, gramatică etc.), în analiza unui text (la literatură, filosofie etc.) sau a unei situaţii de viaţă (la psihologie, sociologie, istorie etc.); b) particular, în cadrul unor discipline de învăţământ care au ca obiect de studiu specific activitatea practică, bazată pe cunoştinţe teoretice/ştiinţifice, artistice etc. aplicate (educaţia tehnologică, educaţia estetică, educaţia fizică).
Structura de bază, corespunzătoare  funcţiei specifice metodelor  didactice în care predomină acțiunea practică, include un ansamblu de operaţii care tind să fie automatizate în procesul de perfecţionare a deprinderilor intelectuale şi psihomotorii (dar şi a obişnuinţelor morale) formate în „învăţarea prin acţiune“, în condiţii de acţiune practică reală  sau simulată.
Metodele didactice în care predomină acțiunea practică evoluează în cadrul unei teorii generale a instruirii (sau didactici generale) aflate în evoluţie istorică, în calitatea sa de ştiinţă pedagogică (sau a educaţiei) fundamentală, alături de teoria generală a educaţiei şi – mai nou – de teoria generală a curriculumului.
În pedagogia premodernă, tradiţională, această categorie de metode didactice avea în vedere doar dimensiunile practice ale învăţării, abordate pe termen scurt, într-un context formativ restrâns.
În pedagogia modernă, obiectivele practice urmărite de aceste metode sunt raportate la un context formativ extins, susţinut la nivelul unei concepţii didactice, argumentată filosofic, în termenii pragmatismului care promovează „învăţarea prin acţiune“ (learning by doing), lansată de John Dewey la graniţa dintre secolul XIX-XX.
În pedagogia postmodernă/contemporană, metodele didactice în care predomină acţiunea practică sunt necesare la orice disciplină de învăţământ, în contextul proiectării curriculare a activităţii de instruire, subordonată unor competenţe (generale şi specifice) care includ în structura lor cunoştinţele procedurale (a şti să faci), alături de cunoştinţele declarative, teoretice (a şti) şi de cunoştinţele condiţionale (susţinute prin atitudini faţă de cunoaştere, faţă de învăţare etc.) (a şti să fii).
Metodele didactice incluse în această categorie sunt bazate predominant pe acţiunea practică reală (prin exerciţiu, proiect, lucrări practice etc.) sau simulată (prin joc didactic, dramatizare etc.). Toate  oferă o dublă deschidere spre: a)  însuşirea automatismelor care eliberează elevul de un efort suplimentar (vezi exerciţiul algoritmic); b) dobândirea unor tehnici de învăţare euristice, iniţiate prin exerciţiu euristic, perfecţionate prin metoda lucrărilor practice sau a proiectelor, importante inclusiv pentru  antrenarea gândirii divergente, critice, în raport de specificul fiecărei trepte şi discipline de învăţământ.
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA