Aplicarea pedagogiei constructiviste în activitatea de instruire, în cadrul procesului de învățământ, a generat entuziasm, dar și îndoială. Au fost criticate unele practici didactice inspirate din „constructivismul radical” dăunătoare, mai ales în cazul învățământului general, unde „programele propun jocuri psihologice în loc de educație”. În perioada formării generale, determinantă pentru evoluția persona­li­tății, profesorul constructivist radical este preocupat mai mult ca „elevul să se simtă în largul său”, avansând însă o concepție relativistă despre lume, întreținută programatic, ideologic, prin: a) „reducerea materiei de învățare”; b) promovarea exce­sivă a învățării spontane sau a învățării autodidacte; c) „fun­damentarea doar emoțională a instruirii”; d) „demontarea învățării raționale”; d) diluarea sau chiar eludarea organizării metodice a instruirii, exersată abuziv prin „talkshow” în loc de ore/lecții etc. (vezi articolul „Eu sunt prost, dar și mândru de asta. Outsiderii științei – constructiviștii radicali”, în Focus, nr. 45/1998, apud Horst Siebert, op.cit., p. 23; 182-183).
Articolul citat, extrem de critic, atrage atenția asupra riscului major înregistrat, mai ales la nivelul învățământului de bază. Acest risc, pedagogic, dar și social, poate fi evaluat chiar pe baza unui concept central al constructivismului, conceptul de viabilitate care definește capacitatea învățării de a fi utilă în viață, de „a face posibilă orientarea în lume și acțiunea eficientă”, în mod „adecvat, potrivit, funcțional”. În realitate, „randamentul școlilor germane – scrie autorul articolului – este pus în pericol de constructiviștii amatori în ale educației, care se ocupă cu desfășurarea învățării utile și transformarea școlii într-o rezidență a individualismului”. Mai mult decât atât, optimismul pedagogic al acestora atinge dimensiuni nebă­nuite atunci când „afirmă că ceea ce gândesc copiii nu este cu nimic mai greșit decât ceea ce gândesc laureații Premiului Nobel”. În acest context incontrolabil, pe criterii de minimă viabilitate, la nivel de ideologie a educației postmoderniste se consideră, la modul absolut, că, „dacă tot învățăm, atunci să o facem mai bine prin intermediul emoțiilor decât prin distanța rațiunii”.
Tendințele semnalate au influențat în ultimele decenii practica didactică afirmată inclusiv la nivelul valorilor paradigmei curriculumului, deturnate mai mult sau mai puțin premeditat. Prin intermediul unor directive oficiale sau a unor „mode” aparent productive, a fost absolutizată ideea „ani­mației pedagogice”, a instruirii pe grupe, în orice context, a utilizării doar a unor „metode moderne”, „activ-participative” (ca și când ar exista alternativa negativă a unor metode activ-neparticipative) etc. În mod indirect, ideologia subiectivistă a constructivismului radical generează uneori – inclusiv în sistemul nostru de învățământ – o pedagogie a absurdului, centrată pe conținuturi alternative și pe metode impuse (prin directive sau prejudecăți conjuncturale).
Din perspectivă pedagogică, instruirea constructivistă trebuie să elimine toate aceste tendințe negative, radicale, care întrețin „înstrăinarea de lume” a profesorului, dar și a elevului, prin opoziția absolută dintre afectivitate și raționalitate, dintre libertate și organizare didactică. Soluția pozitivă constă în promovarea învățării constructiviste, fundamentată pedagogic prin activarea unor concepte operaționale: a) viabilitate a in­stru­irii (susținută prin valorificarea deplină a resurselor psiho­lo­gice, cognitive, dar și noncognitive, ale elevului, la nivelul unor acțiuni eficiente, adecvate, funcționale, în raport de context); b) autoorganizare (a rețelelor cognitive ale ele­vului care asigură autonomia acțiunilor sale, realizabile individual și în grup sau microgrup); c) circularitate (a cunoștințelor ele­vului, care au capacitate de autoconservare, perfectată la ni­velul unor „sisteme autoreferențiale, recursive”, dar și al unor „interacțiuni între cunoaștere, emoții și acțiune” – Horst Sielbert, op. cit., pp. 214, 215).
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA