Formele de organizare a instruirii definesc modalităţile principale de realizare a activităţilor de tip formal (lecţii etc.) sau/şi nonformal (consultaţii; cercuri de specialitate etc.), într-un cadru specific, determinat social sau/şi iniţiat de profesor, care creează premisa necesară pentru valorificarea optimă a resurselor pedagogice (informaţionale umane, didactico-materiale) existente sau disponibile în contextul deschis al procesului de învăţământ.
Istoria educaţiei consemnează exersarea/promovarea/validarea/perfecţionarea/convieţuirea etc. mai multor forme de organizare a instruirii, dependente de stadiul de dezvoltare al şcolii – ca instituţie specializată în instruire, afirmată formal în cadrul sistemelor moderne de învăţământ – şi al gândirii pedagogice angajate în proiectarea şi realizarea activităţilor specifice din diferite perspective paradigmatice, teoretice, doctrinare/ideologice, metodologice, practice.
Clasificarea formelor de organizare a instruirii în contextul procesului de învăţământ poate fi realizată pe baza mai multor criterii. Toate contribuie la construirea unor tipologii care reflectă dimensiunea generală, particulară şi concretă a formelor de organizare a instruirii, afirmate şi dezvoltate, în mod special, în cadrul sistemelor moderne de învăţământ care au determinat o anumită dinamică de desfăşurare a procesului de învăţământ.  Ele pot fi prezentate şi analizate separat şi în complementaritatea lor la nivelul a trei tipuri de forme de organizare a instruirii, identificabile în contextul deschis al procesului de învăţământ:
a) generale; particulare; b) concrete.
Formele generale de organizare a instruirii, în cadrul procesului de învăţământ, constituie un caz particular al formelor generale de organizare a educaţiei în contextul sistemului de învăţământ. La acest nivel identificăm două forme de organizare a instruirii: a) formală – care include toate activităţile şcolare/universitare programate oficial conform planului de învăţământ: lecţii, cursuri universitare, seminarii universitare etc.; b) nonformală –  care include activităţile extraşcolare/extrauniversitare, programate în afara orarului şcolar/universitar, stabilit conform planului de învăţământ.
Formele particulare de organizare a instruirii sunt identificabile în raport de numărul de elevi implicaţi la nivel formal şi nonformal, în cadrul activităţilor şcolare şi extraşcolare. Afirmarea lor este probată istoric şi validată psihologic, în raport de dimensiunile care fixează structura personalităţii educatului (generală, tipologică, individuală).
Din perspectivă istorică, prima formă de organizare a instruirii a fost cea individuală, anterioară etapei de constituire a sistemelor de învăţământ în contextul epocii moderne şi a pedagogiei moderne. A doua formă de organizare a instruirii, teoretizată pedagogic şi promovată social de Jan Amos Comenius, este cea frontală, lansată în secolul al XVII-lea sub formula învăţământului pe clase şi lecţii. Este confirmată până în prezent ca forma principală de organizare a instruirii în cadrul procesului de învăţământ. A treia formă de organizare a instruirii, cea pe microgrupe, este afirmată în cea de-a doua jumătate a secolului XX, prin valorificarea pedagogică a cercetărilor întreprinse în domeniul psihologiei şi al sociologiei microgrupurilor.
Din perspectivă psihologică, cele trei forme, afirmate istoric, angajează resursele personalităţii elevilor existente la nivel: a) general – instruire frontală cu clasa de elevi; b) tipologic – ins­truirea pe microgrupe, organizată în cadrul clasei de elevi sau extraşcolari; c) individual – instruirea individuală, organizată în cadrul clasei de elevi sau extraşolar.
Formele concrete de organizare a instruirii sunt promovate în cadrul procesului de învăţământ, în contextul desfăşurării acestuia la nivel spaţial – prin activităţile şcolare, dar şi extraşcolare – şi temporal (pe trepte, ani, semestre etc. de învăţământ). Formele principale de organizare concretă a instruirii, consacrate şi confirmate istoric, la scară socială, sunt lecţia în învăţământul şcolar şi cursul universitar în învăţământul superior/universitar.
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA