Educația cognitivă poate fi interpretată, în sens larg și restrâns, în raport de dimensiunea generală a activității de for­mare-dezvoltare intelectuală a personalității educatului (ante/ pre­șco­larului, școlarului; studentului etc.).
În sens larg, educația cognitivă include, în perspectivă psihologică, evolutivă, educația senzorială (tipică ante/pre­școla­rului, școlarului mic), educația intelectuală (tipică școlarului mediu și mare; preadolescentului, adolescentului, studentului etc.) și educația științifică (lansată din perioada școlarității mici și mijlocii, cu dezvoltări specifice în perioada: școlarității mari, postșcolară, universitară, postuniversitară etc.).
Formula generică de educație intelectuală este justificată pedagogic ca model de formare-dezvoltare cognitivă supe­rioară. Din punct de vedere psihologic, poate fi substituită prin cea de educație cognitivă, care acoperă toate stadiile de evo­luție ale proceselor cognitive. În această perspectivă, putem opera delimitarea între educația cognitivă senzorială și edu­cația cognitivă intelectuală, determinată de caracteristicile proprii vârstelor psihologice, traduse și reflectate pedagogic și la nivelul curriculumului (ante, pre)școlar.
În sens restrâns, educația cognitivă reprezintă o tendință de evoluție inovatoare a educației intelectuale în calitatea sa de conținut general al activității de formare-dezvoltare a perso­nalității educatului bazată pe valorile adevărului științific (obiectivitate, esențialitate, generalitate, necesitate, legitate). Pune accent pe procesul de construcție a cunoștințelor, de interiorizare a structurilor epistemologice în contextul specific disciplinelor de învățământ, dar și al vârstelor psihologice.
Fundamentele educației cognitive pot fi fixate la nivelul a două teorii ale învățării, interpretabile pedagogic ca modele de construcție a cunoștințelor, de tip: structuralist genetic (Jean Piaget); sociocultural (Lev Vîgotski). Ambele oferă o soluție specifică în rezolvarea problemei raportului dintre dezvoltare și învățare: a) stadiile dezvoltării psihologice determină nivelul posibil al învățării (Piaget); b) învățarea, realizată într-un context sociocultural adecvat (eșafodajul pe­da­gogic optim între educator și educat), anticipează formarea pozitivă a educatului, în „zona proximei dezvoltări” (Vîgotski).
Funcția centrală a educației cognitive, de maximă gene­ralitate, constă în formarea-dezvoltarea structurilor episte­mice ale educatului în raport de stadiile psihologice existente, în care se află educatul, în mod obiectiv, și de resursele peda­gogice valorificate la nivel de mediu sociocultural existent sau creat de educator, în mod special.
Structura generală a educației cognitive este determinată pedagogic de funcția sa centrală, cu caracter obiectiv. Vizează interdependența necesară între abordarea psihologică – socio­culturală a structurilor epistemice implicate în construirea cunoștințelor educatului în activitatea de instruire, organizată formal și nonformal în contextul procesului de învățământ, cu valorificarea tuturor resurselor educației existente la nivel informal.
Construirea unui model pedagogic al educației cognitive, la nivel funcțional-structural, presupune astfel corelarea optimă a resurselor formative existente în cadrul celor două teorii psihologice aflate la baza acestui tip de demers didactic special. Valorificarea lor confirmă importanța teoriei construc­tivis­mului sociocultural (Vîgotski), aplicabilă în mediul școlar și extrașcolar ca axiomă a formării-dezvoltării optime a per­sonalității educatului la nivelul interdependenței dintre resursele psihice ale educatului, relativ stabile la diferite vârste, și cerințele sociale, din ce în ce mai dinamice, mai flexibile, care trebuie angajate pedagogic în „zona proximei dezvoltări”.
Obiectivele educației cognitive, construite subiectiv în raport de funcția și structura sa generală, cu caracter obiectiv, angajează pedagogic (psihologic și social) trei modalități de construcție a cunoștințelor: 1) obținerea informațiilor (prin observare și documentare); 2) organizarea informațiilor (cro­no­logic, logic, cauzal, teleologic etc.); 3) conceptualizarea informațiilor (M. Minder, op. cit., pp. 486-487).