Definirea și analiza curriculumului ca paradigmă a pedagogiei, afirmată istoric în epoca postmodernă (contemporană), solicită: a) raportarea la conceptul filosofic de paradigmă, construit de epistemologie – teoria generală a cunoașterii științifice; b) eliminarea tendinței de preluare a paradigmelor din alte domenii (paradigma: behavioristă; cognitivistă; umanistă etc.) sau de extrapolare abuzivă a termenului la nivelul practicii pedagogice („paradigma“: „așezării băncilor în clasă“; „stilurilor de învățare“ etc.).
Conceptul de paradigmă are un sens epistemologic precis: model de abordare a teoriei științifice generale, recunoscut de comunitatea științifică în domeniul de referință. Presupune un stadiu de evoluție a științei, consolidat la nivel de „matrice disciplinară“ stabilizată prin conceptele fundamentale care definesc obiectul de studiu, normativitatea și metodologia de cercetare – specifice. Schimbarea paradigmei în diferite epoci istorice implică o nouă abordare a conceptelor fundamentale, care susține „structura revoluțiilor științifice“ (Th. Kuhn, Structura revoluțiilor științifice, trad. Editura Humanitas, 1999).
În orice știință, aplicarea conceptului de paradigmă solicită respectarea integrală a sensului epistemologic, evidențiat anterior. Presupune raportarea la „matricea disciplinară“ a științei, definitivată în timp la nivel de concepte fundamentale specifice domeniului. În funcție de acest criteriu, pedagogia are un statut epistemologic incert, care o poate menține în stadiul preparadigmatic. Cercetarea istorică permite totuși identificarea principalelor paradigme afirmate în timp, care propun o modalitate specifică de abordare a educației și a educatului:
1) Epoca premodernă (secolele XVII-XIX) – Paradigma conformității educației cu natura: a) abstractă, concepută teologic, metafizic (Comenius, secolul XVII); b) concretă, care este pozitivă, dar pe care societatea o poate corupe (Rousseau, secolul XVIII).
2) Epoca modernă (secolele XIX-XX): a) Paradigma psihologică/psihocentristă (centrarea educației asupra cerințelor psihologice ale educației și ale educatului: Binet, Meumann; „Educația Nouă“); b) Paradigma sociologică/sociocentristă (centrarea educației asupra cerințelor societății față de educat: Natorp, Durkheim, Kerschensteiner).
3) Epoca postmodernă (a doua jumătate a secolului XX – secolul XXI) – Paradigma curriculumului (centrarea educației asupra finalităților educației/ideal, scopuri generale, obiective generale și specifice, construite la nivelul interdependenței dintre cerințele față de educație și educat: a) psihologice, exprimate în termeni de competențe – b) sociale, exprimate în termeni de conținuturi de bază, validate de societate, integrate în planul de învățământ și în programele școlare curriculare (Dewey, Tyler, Bloom, D’Hainaut).
Aceste paradigme sunt prezentate în literatura de specialitate într-o formulă apropiată: a) magistrocentrismul – tipic pedagogiei tradiționale; b) psihocentrismul – promovat special de „Educația nouă“; c) sociocentrismul – educația ca „socializare“; d) tehnocentrismul – „pedagogia prin obiective“ concrete, operaționale (Mager, în anii 1960) (R. Gabaude, L. Not, La pedagogie contemporane, 1988).
Magistrocentrismul, ca model afirmat în practica instruirii dirijiste, este în contradicție cu cele două paradigme ale conformității educației cu natura abstractă (Comenius) și concretă (Rousseau), concepute la nivel de teorie pedagogică generală.
Paradigma curriculumului dezvoltă modelul tehnocentrist. La nivel de model curricular, educația este centrată asupra obiectivelor specifice și generale ale procesului de învățământ, subordonate valoric scopurilor strategice ale sistemului de învățământ. Aceste finalități sunt construite la nivelul interdependenței dintre cerințele față de educat: a) psihologice (exprimate în termeni de competențe generale și specifice) – b) sociale, exprimate în termeni de conținuturi de bază, validate de societate, integrate în planul de învățământ (prin disciplinele de învățământ) și în programele școlare curriculare (prin cunoștințele de bază teoretice – aplicative – condiționale/atitudinale).
Prof. univ. dr. emerit Sorin CRISTEA
