RECURS LA PEDAGOGIE – Modele ale curriculumului (VIII)



Prof. univ. dr. emerit Sorin CRISTEA

Modelele curriculumului reflectă ideologiile pedagogice promovate la nivel de politică  a educației care pun accent pe construcția academică a conținuturilor instruirii, pe eficiența socială a acestora, pe centrarea asupra resurselor elevului sau pe reconstrucția socială. Primele două modele, analizate în articolul anterior, au ca scop general formarea-dezvoltarea personalității elevului prin conținuturile de bază propuse, preluate de la disciplinele confirmate academic sau selectate special în funcție de capacitatea lor de stimulare a procesului de integrare a absolvenților în viața socială (vezi Michael Stphen Schiro, op.cit.). 

Centrarea curriculumului asupra resurselor elevului reprezintă modelul care are ca scop general formarea și dezvoltarea personalității educatului prin valorificarea resurselor sale naturale (fizice, anatomo-fiziologice, psihologice și sociale). Este modelul care reia, la nivelul epocii postmoderne (contemporane), teza pedagogiei lui Rousseau, promovată în secolul XVIII, a centrării educației pe resursele naturale ale copilului care sunt bune, dar pe care societatea le poate corupe. În această perspectivă, conținuturile instruirii sunt proiectate în funcție de cerințele de dezvoltare naturală și de experiența de viață a elevului, care solicită adaptări și restructurări permanente, dincolo de un cadru restrictiv disciplinar, apropiate de logica unui demers transdisciplinar. Rolul principal al profesorului este cel de realizare a unui proces de facilitare a învățării la nivelul clasei și al microgrupelor organizate formal și nonformal și al fiecărui elev tratat individual. Îndeplinirea sa implică o metodologie flexibilă care poate favoriza, în orice context, realizarea unei instruiri diferențiate în măsura cunoașterii complexe a elevului (pedagogică, socială și psihologică).  Rolul principal al elevului este cel de inițiere a unor acțiuni de autoînvățare personalizată și de autoevaluare continuă, perfectibile într-un  mediu social și pedagogic deschis.

Centrarea curriculumului asupra reconstrucției sociale reprezintă modelul care are ca scop general formarea și dezvoltarea personalității educatului în contextul accentuării funcției politice a conținuturilor instruirii. Receptarea, asimilarea, interiorizarea și valorificarea  cunoștințelor, în funcție de scopul general asumat, asigură transformarea calitativă a societății la nivelul tuturor dimensiunilor sale, economică (postindustrială, informațională, bazată pe cunoaștere) politică (democratică, participativă) și culturală (artistică, filosofică și religioasă; științifică și tehnologică), naturală (demografică, geografică, ecologică) și comunitară (locală, teritorială, globală).

Cunoașterea transmisă pedagogic la nivel de curriculum devine o componentă ideologică (Althusser) care asigură, direct și indirect, reproducerea capitalului cultural (Bourdieu). Implicarea sa la nivel de schimbare socială solicită reconcepualizarea curriculumului prin „demitizarea“ și multiplicarea sa în mai multe variante postmoderne  (Pinar) și prin transpunerea sa didactică diferențiată, neierarhizată, în condiții de organizație școlară care învață și de clasă de elevi deschisă spre toate resursele educației nonformale și informale, existente explicit și implicit. Rolul predominant al profesorului este cel agent, dar și de actor al schimbării sociale. El poate fi realizat doar în măsura transformării elevului din obiect în subiect al propriei sale formări-dezvoltări, produs al unei conștiințe pedagogice active și al unui demers de cercetare retrospectivă și prospectivă a problemelor sociale, desfășurat în mod autonom.

Analiza celor patru modele, dominate de o ideologie pedagogică determinată la nivel de politică a educației, confirmă importanța construcției academice a curriculumului centrat asupra cunoștințelor de bază validate social, care constituie componentele oricărei competențe. Avem în vedere cunoștințele de bază: declarative/teoreticeprocedurale/aplicativecondiționate (de valorile și atitudinile care susțin cunoștințele teoretice și aplicative asimilate și interiorizate în timp), care marchează capacitatea elevului de a ști – a ști să faci – a ști să fii.