Pedagogia este știința socio-umană specializată în studiul educației abordată global ca ansamblu de activități organizate, specializate și de influențe neorganizate, ne­­specializate, cu funcție generală formativă, realizată în mod obiectiv, la nivelul corelației dintre educator și educat, desfășurată planificat și neplanificat, în context deschis.

Evoluția pedagogiei ca domeniu specific de cunoaștere poate fi analizată în raport de criterii semnificative din punct de vedere logic și epistemologic: a) epoca istorică; b) stadiul de maturizare epistemologică; c) paradigma afirmată la nivel de teorie și de practică a educației. Modelul pe care îl elaborăm prin integrarea celor trei criterii de analiză oferă o sinteză comprehensivă a domeniului care poate fi citită și interpretată din perspectivă intensivă și extensivă, orizontală și verticală, dar și transversală.

Analiza pe care o propunem valorifică paradigma curriculumului, afirmată în epoca istorică postmodernă (contemporană) pe fondul unui proces inițiat la jumătatea secolului XX, continuat până în prezent, care propune un nou mod de abordare a pedagogiei la nivel de teorie generală a educației/instruirii/proiectării curriculare a educației și a instruirii.

Paradigma curriculumului este angajată epistemologic în depășirea opoziției istorice, persistentă în epoca modernă, prelungită până în epoca postmodernă, între pedagogia psihologică/psihocentristă (centrată asupra cerințelor psihologice ale educației și ale educatului) și pedagogia sociologică/sociocentristă (centrată asupra cerințelor sociale ale educației și ale educatului). Soluția propusă este centrată asupra finalităților educației, macrostructurale, ale sistemului de învățământ (idealul educației și scopurile generale/strate­gice) și microstructurale, ale procesului de învățământ (obiectivele generale, specifice și concrete/operaționale ale educației/instruirii), construite la nivelul interdependenței dintre cerințele educației și ale educatului:

a) psihologice, exprimate în termeni de competențe cognitive și noncognitive, generale și specifice, definite în funcție de tipul de cunoaștere sau de inteligență an­gajat formativ, în raport de vârsta psihologică a elevilor etc. și de stadiul instruirii;

b) sociale, exprimate în termeni de conținuturi de bază, validate ca produse superioare ale culturii (artă; religie, filozofie, științe – logico-matematice, ale naturii, socio-umane; tehnologie), legitimate de societate, traduse pedagogic la nivel de cunoștințe: teoretice – aplicative – condiționale/valori și atitudini (care condi­ționează receptarea, asimilarea și interiorizarea cunoștințelor teoretice și aplicative).

Modelul epistemologic promovat de paradigma curriculumului generează o nouă modalitate de abordare a conceptelor pedagogice fundamentale care definesc obiectul de studiu specific, normativitatea specifică, metodologia de cercetare specifică – a pedagogiei ca știință socio-umană specializată în educație. Avem în vedere conceptele pedagogice fundamentale care constituie „matricea disciplinară“, stabilizată și aprofundată de teoriile generale ale domeniului: a) teoria generală a educației; b) teoria generală a instruirii; c) teoria generală a curriculumului.

Pe fondul paradigmei curriculumului, afirmată în epoca istorică postmodernă (contemporană), vom analiza și reprezenta sintetic teoriile pedagogice generale, modelele ideale, hărțile conceptuale.

1. Teoriile pedagogice generale sunt construite epistemologic pe baza conceptelor pedagogice fundamentale denotative, prescriptive (normative), pragmatice (metodologice), care definesc, ordonează și consolidează/perfecționează obiectul de studiu specific: a) educația – teoria generală a educației; b) instruirea – teoria generală a instruirii/didactica generală; c) proiectarea curriculară a educației și a instruirii, la toate nivelurile sistemului și ale procesului de învățământ – teoria generală a curriculumului (Sorin Cristea, Concepte fundamentale în pedagogie, vol. 1-12, Didactica ­Publishing House, București, 2016-2019).

2. Modelele-ideale de cercetare fundamentală a obiectului de studiu specific sunt construite ca „tipuri ideale conceptuale“ (diferite de tipurile medii, empirico-statistice utilizate în cercetarea operațională) care asigură „metodic alegerea între termenii confuzi și termenii clari“ implicați în conștientizarea semnificației generale și abstracte (profunde) a realității pedagogice (educația/instruirea/proiectarea educației și a instruirii), interpretată la nivel global, în context deschis (Erica Grossi, Weber. Științele sociale și epoca modernă, trad. Editura Litera, București, 2021, p. 56; Max Weber, Economie et société 1, Les catégories de la sociologie, trad. Librairie Plon, Paris, 1995, pp. 49-52).

3. Hărțile conceptuale sunt construite special pentru a evidenția și a fixa „matricea disciplinară“ a pedagogiei afirmată ca „știință normală“, susținută epistemologic prin: a) „generalizări simbolice“; b) „opțiuni comune“ pentru „anumite modele relativ euristice“; c) „valori împărtășite, cele mai profunde, care privesc predicțiile precise folosite în evaluarea unor întregi teorii“; d) „exemplaritatea“ soluțiilor posibile pentru rezolvarea problemelor fundamentale și operaționale (Thomas S. Kuhn, Structura revoluțiilor științifice, ediția a II-a, trad. Editura Humanitas, București, 1999, pp. 260-266).

Reconstrucția pedagogiei în epoca postmodernă valorifică relația de continuitate logică și epistemologică între teoriile pedagogice generale – modelele-ideale care pot fi elaborate în cadrul fiecărei teorii – hărțile conceptuale, care reprezintă rețeaua de conexiuni funcționale existente în contextul realității formative (pedagogice/didactice/curriculare) reflectată la niveluri de maximă generalitate, abstractizare și stabilizare istorică.

de Sorin CRISTEA – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 22 / octombrie 2021