Puţine momente din viaţa unei colectivităţi sunt însoţite de mai multă emoţie decât începutul de an şcolar. Simbolistica momentului întrece cu mult mesajele oficiale obişnuite, datul din coate al politicienilor locali sau naţionali. Şi cu toate acestea, mesajul unui ministru al învăţământului sau al preşedintelui ori al prim-ministrului poate uneori ieşi din tiparele convenţionalismului. Mai nimeni însă nu s-a aşteptat ca anul acesta să avem parte de vreo surpriză. De aceea, emoţia a fost mai ales pe orizontală: colegii de clasă se revăd după o vacanţă mare, profesorii se regăsesc şi ei din nou în cancelarii, văzute uneori, firesc, ca spaţii ale iubirii faţă de o profesie unică, faţă de copil în general.
Între timp însă, lucrurile în sistemul preuniversitar nu s-au schimbat prea mult, cel puţin în ceea ce priveşte elementele de criză ale acestuia. O sumă de situaţii se repetă cu obstinaţie: probleme cu manualele şcolare, sau cu unele spaţii a căror recondiţionare, cu câteva zile înainte de începerea anului şcolar, rămăsese pe seama părinţilor şi a învăţătorului, aşa cum, din nou, părinţii constată cu stupoare că în unele şcoli „politica“ directorilor permite constituirea, chiar de la începutul anului şcolar, de clase suprapopulate (35-36 de elevi la clasele începătoare, la Școala Gimnazială I.G. Duca din Bucureşti, de exemplu).
Este adevărat că multe dintre aceste „probleme“ sunt punctuale, fiindcă elementele de criză ale şcolii se adună mai ales după ce şcoala a început. Şi ele sunt numeroase şi creează tabloul unei societăţi profund marcate de ineficienţa politicilor educaţionale. E vorba mai ales de părăsirea timpurie a şcolii, deşi cel puţin în mediul rural s-au derulat, de-a  lungul anilor, programe de sute de milioane de lei menite a ameliora fenomenul. Dar nimeni, sau aproape nimeni, nu pare a fi interesat de a analiza eficienţa acestor programe, câtă vreme bună parte din sumele derulate sunt bani europeni, iar românii nu obişnuiesc a cheltui raţional şi eficient nici propriii bani, aşa că de ce i-ar cheltui în alt mod pe-ai altora!
Doar cu doi ani în urmă, cifre statistice confirmau eşecul politicilor de care vorbeam: „Peste 300.000 de copii din România, cu vârste între 3 și 17 ani nu erau înscriși în nicio formă de învăţământ“ (Institutul Naţional de Statistică). Să credem că fenomenul s-a ameliorat simţitor în ultimii doi ani ar fi o iluzie, aşa cum tot o iluzie trebuie să fie şi convingerea actualului  ministru al educaţiei că, prin anume măsuri luate recent (între altele, plata cu ora cu sume supradimensionate  a profesorilor foarte buni (?!…) de la oraşe care s-ar duce să predea în şcoli rurale!), s-ar putea determina o îmbunătăţire vizibilă a calităţii educaţiei în mediul rural. De altfel, problema nu este doar a mediului rural, ci mai degrabă a modului artificial, în dezacord cu şcoala reală, în care este construit întregul sistem românesc al educaţiei obligatorii de 10 ani: de la structurarea acestuia şi până la programele şi accesibilitatea ori coerenţa lor, elementele de criză din liceu nefiind în parte decât continuarea efectelor negative ale tarelor şcolii obligatorii.
Ar fi nedrept, poate, să punem toate acestea doar pe seama şcolii în ansamblu ei, fără să avem în vedere alte date care vorbesc despre o societate puternic defazată, social şi economic. Date ale aceluiaşi INS ne spun că, în anul şcolar  2015/2016, de exemplu,  30.504 copii din ciclul primar și gimnazial au părăsit şcoala, în vreme ce alţi 26.722 au abandonat cursurile în timpul liceului sau învăţământului profesional. Şi potrivit altor date: „Aproape jumătate din copiii din România (49%) se află în risc de sărăcie sau excluziune socială, fenomen care are consecințe grave pe termen lung și nu doar asupra copilului, ci și asupra întregii societăți“ (Raport al organizaţiei „Salvați Copiii“, intitulat „Ending Educational and Child Poverty in Europe“). Comparativ, în statele membre ale UE, „riscul excluziunii sociale este de 28% pentru copii, comparativ cu 24% pentru adulți“. Aceleaşi rapoarte şi statistici subliniază şi care sunt categoriile cele mai defavorizate în acest context: copii din comunităţi defavorizate economic, copii romi, copii cu părinții plecaţi la muncă în străinătate, copii din familii cu statut socio-economic scăzut sau dezmembrate.
Şi în aceste cazuri au existat proiecte specifice despre ale căror efecte puţină lume a aflat. Slaba  popularizare a acestora face ca societatea românească să le privească cu destulă neîncredere, iar parte din obiectivele lor să eşueze. Iar această situaţie, ca atâtea altele,  nu poate fi explicată decât tot prin „politici educaţionale“ în care prea des opinia publică observă incompetenţă, incapacitate de mobilizare şi de coagulare a mai multor factori (locali, în special) în derularea lor. Din  acest punct de vedere, nu există în momentul de faţă, în raport cu situaţiile de criză existente, alte „bune practici“ decât cele general-europene, ceea ce însă este cu totul insuficient, domeniul Educaţiei nereuşind până în momentul de faţă să acumuleze proprii concluzii şi adaptări la situaţiile de criză existente. Ecouri parţiale ne spun că până şi acel program-mamut al MEN prin care circa 50.000 de cadre didactice parcurg un program de perfecţionare profesională s-a transformat pe alocuri într-o risipă inutilă de bani.
Dacă lucrurile stau astfel din pespectiva unor politici educaţionale care privesc principalii actori ai şcolii, un sondaj de opinie efectuat de Federația  Sindicatelor Libere din Învățământ, chiar înaintea începerii anului şcolar, în rândul angajaților din sistemul de educație, subliniază alte lucruri oarecum repetabile: 53% din cei care au răspuns la chestionar cer ministerului să investească bani în dotarea şcolilor, cu trimitere mai ales  la existenţa materialelor didactice, precum și a mijloacelor moderne de predare, cum ar fi calculatoarele sau tablele interactive, videoproiectoarele sau imprimantele. Dar şi aici lucrurile sunt uneori discutabile, fiindcă există şi cazuri în care aceste materiale se află în dotarea şcolilor, dar ceea ce lipseşte este „competenţa“ integrării acestor în lecţii. De pildă, sunt frecvente cazurile în care în locul manualului şcolar, profesorul foloseşte în oră materiale fotocopiate, explicaţiile acestei situaţii fiind adesea aberante.
Sondajul a reluat şi temele vechi ale şcolii  româneşti de azi: sunt, în continuare, şcoli numeroase din care lipsesc grupurile sanitare sau apa curentă, dar şi materialele de curăţenie și de igienizare sau în care laboratoarele sunt folosite impropriu, ca şi bibliotecile.
Răspunsurile date dezvăluie şi alte lucruri semnificative atunci când se constată că 42% din angajați spun că doresc ca MEN să acorde bani pentru cursurile de perfecționare a cadrelor didactice. Este o temă pe care MEN pare a o fi conştientizat mai bine în ultimii ani, chiar dacă, aşa cum spuneam, sunt şi semnale că şi atunci când sunt bani, lucrurile sunt făcute de mântuială…
Sigur, e foarte greu să creionezi o imagine concluzivă din datele care s-au adunat ca nişte nori de furtună în spatele şcolii preuniversitare din România. Soluţii există, desigur, dar ele nu se vor dovedi viabile până când MEN nu se va decide pentru un set de politici specifice fiecărui segment al preuniversitarului, învăţământului obligatoriu în special. Fiindcă mixajul din momentul de faţă  în care liceul şi şcoala trăiesc obligatoriu într-un fel de concubinaj provizoriu, în aşteptarea generalizării liceului, a fost probabil cea mai proastă idee cu putinţă a ultimilor 20 de ani ai şcolii noastre.
Adrian COSTACHE