„Cine eşti tu ca să-i schimbi pe alţii?“ (Osho)
Oare este posibil ca unul dintre elementele comune mulţimilor de actanţi în mediul instituţionalizat educaţional să fie teama?
Unul dintre elevii mei rebeli – caracteristică pe care o apreciez atât timp cât exprimarea sa verbală sau faptică este însoţită de bun-simţ şi educaţie – mi-a spus, în urma unei discuţii privind egalitatea de şanse pe care ar trebui să o aibă orice copil, indiferent de traseul educaţional pe care îl parcurge şi în care, explicându-i alternativele, am inclus şi alternativa stopării – pentru moment – a şcolarizării ca urmare a finalizării celor zece ani de studiu, că el este unul dintre cei care ar lua în considerare varianta. Evident, am fost curios să aflu care îi sunt motivele şi, surprinzător, a urmat o discuţie pe care pot s-o consider ca lecţie despre ratarea sistemului – pe cazuri deocamdată particulare.
Astfel, elevul mi-a spus că este pe cale să-şi deschidă o afacere şi singurul regret pe care-l are privind anii de liceu de până la acest moment este că materia care l-ar fi interesat cu adevărat – educaţia
antreprenorială – are un curriculum care prin generalitatea sa şi prin teoretizarea fără ducerea în contexte practic-aplicative l-a făcut să caute informaţii şi să citească într-o bibliografie la care şcoala nu face trimitere: Osho, autori de marketing şi management…
Ca să-mi explic mai bine îndepărtarea faţă de şcoală, i-am cerut rebelului meu să spună ce i-a generat indiferenţa, apatia, delimitarea faţă de majoritatea colegilor. Răspunsul său a fost că el nu pierde timpul; ceea ce din exterior pare indiferenţă, delăsare este de fapt economia de resurse pentru a le îndrepta spre ceea ce-l interesează. Mi-a argumentat că nimic nu-l poate convinge că a şti o mulţime de amănunte legate de istoria lui Mohamed-al-nu-ştiu-câtelea este util, dar că istoria românilor i se pare esenţială pentru propria identitate.
Urându-i să-şi atingă obiectivul – acela de a-şi deschide propria firmă –, i-am spus că poate pentru un pion de mică anvergură şi pe termen scurt, având o idee genială, poate să-şi asigure succesul în domeniul în care îşi va deschide afacerea. Dar, în momentul în care va avea succes, va fi frecvent în posturi care-l vor scoate din zona de confort, trebuind să relaţioneze cu persoane sau instituţii cărora trebuie să le cunoască obiceiurile, să participe la conversaţii în care noţiunile de cultură generală vor fi necesare. Nu a negat obiecţiile pe care le-am adus, însă a făcut câteva precizări, clar certitudini: consideră că ceea ce a învăţat până în clasa a VIII-a chiar reprezintă un bagaj îndestulător de cultură generală şi că, în cazul în care va fi pus în contexte care solicită mai mult decât ceea ce ştie, va învăţa, dar având la bază necesitatea ca motivaţie. Pentru că o altă lipsă a şcolii este dezinteresul faţă de interesul (nevoile) elevului. Nu unul general, ci punctual, care să-i permită şi unui elev „diferit“ să se regăsească în spaţiul educativ şcolar.
Cum în prima parte a discuţiei colegii rebelului au preferat să fie spectatori ai schimbului de replici, la acest moment darea din cap înspre încuviinţare mi-a permis invitarea lor în spaţiul conversaţional, adunând spusele într-o serie de „de ce-uri“:
– de ce curriculumul este atât de rigid?
– de ce nu pot studia orice limbă modernă sau clasică îmi doresc?
– de ce trebuie să facem toţi acelaşi lucru la orele de sport sau la cele de abilităţi?
– de ce, dacă suntem la un profil şi la o specializare umaniste, încă studiem materii de real?
– de ce unii profesori se caracterizează prin trei comenzi sau imperative: ieşi afară – taci – ai doi pentru astăzi?
– de ce sunt pus să memorez şi să reproduc afirmaţiile altora şi nu mi se permite să am propria părere?
– de ce unora dintre profesori le e teamă?
Mă opresc asupra ultimei întrebări, pe care am perceput-o ca având un potenţial aparte. Ce înseamnă teama unui profesor şi ce înseamnă teama unui elev? Oare acesta să fie impasul în care ne situăm? Pe de o parte, teama reflectă poziţia autoritară a profesorului faţă de elev, deşi elevii percep uneori exagerat această autoritate. Pe de altă parte, apare, din partea profesorului, o teamă a pierderii piedestalului. Evitarea impasului ar presupune ca relaţionarea elev–profesor să fie clădită nu pe teamă, ci pe temeri. Nu pe autoritate şi certitudini, ci pe parteneriat şi căutarea celei mai bune soluţii.
Îi mulţumesc rebelului elev că nu a mai avut teama să-şi dezvăluie temerile. Consider că am făcut amândoi câte un pas înainte dedicat şcolii.
Gabriel Vrînceanu,
director, Casa Corpului Didactic Bucureşti