„Rapsodii” de toamnă
A venit toamna, moment propice pentru număratul bobocilor. A fost un an școlar agitat, după modelul societății, așa cum au fost și cei 26 de ani dinainte. Spre surpriza multora, Guvernul Cioloș a majorat salariile cadrelor didactice (începând cu 1 august 2016) și, prin extensie logică, ale directorilor și inspectorilor școlari. Este o decizie bună și reprezintă un act reparator pentru o categorie socioprofesională oropsită, umilită, plasată constant în partea a doua a grilei de salarizare, printr-un reflex reiterat al guvernanților după Revoluția din Decembrie 1989. Este de așteptat și de dorit o creștere a calității actului educațional în arie națională, ca răspuns al comunității didactice la stimulările salariale.
După câteva momente învolburate, constând în proteste, controverse, semnale de alarmă privind o posibilă instaurare a dictaturii minorilor, a fost adoptat în sfârșit Statutul elevului român, act normativ care promovează, în substanță, un cod de comportament în ecuația-cheie școlari – cadre didactice – părinți – conduceri ale unităților de învățământ. Este un document care nu trebuie nici ignorat, nici fetișizat, nici coborât în derizoriu (bășcălia este sportul nostru național; vezi spațiul virtual, care abundă în reacții ironice, sarcastice, batjocoritoare, demitizante, triviale, rudimentare la tot ceea ce înseamnă viața românească), pentru ca efectele pe termen lung să fie benefice. Revista Tribuna învățământului însăși a atras atenția asupra riscului de a se naște excese și de o parte, și de cealaltă, adică dinspre elevi, respectiv dinspre comunitatea didactică. Punerea statutului în operă, altfel spus, aplicarea practică în viața școlară, ne va edifica asupra solidității ori șubrezeniei sale. Un îndemn natural ar fi acela să fim optimiști.
Au trecut, cu neașteptate accente „mioritice”, examenele naționale: evaluarea gimnaziștilor și repartizarea computerizată, respectiv bacalaureatul cu cele două „reprize” ale sale, de vară și de toamnă. La acest al doilea examen (și estival și autumnal) subiectele au fost larg accesibile, pentru toți elevii, cu unele subpuncte de-a dreptul facile. Analiști serioși și-au pus chiar întrebarea: „Până unde poate coborî nivelul de accesibilitate?” Interogația se află acum, în principiu, în „terenul” MENCS și al structurilor conexe abilitate, care au latitudinea de a decide nivelul de dificultate al subiectelor în funcție de dinamica intelectuală a generațiilor juvenile. În fond, elevii actuali sunt mai informați decât predecesorii lor, beneficiază de tehnologia modernă, au calculatoare, tablete, celulare, televizoare, acces neîngrădit pe rețelele de socializare, pe mesageria online, sunt conectați la contemporaneitatea fierbinte, pot comunica nestingherit cu oricine pe mapamond. Ei au parte de înlesniri incredibile, de neînchipuit odinioară, pe vremea când aparatele folosite azi țineau exclusiv de zona science-fiction. Ministerul de resort are căderea să decidă în privința structurii subiectelor, evitând să creeze – involuntar – capcane pentru adolescenții neexperimentați, cu o pregătire lingvistică și literară aproximativă ori chiar precară.
În calendarul didactic au figurat, conform unei tradiții consolidate, examenul de titularizare, examenul de definitivat și acela pentru gradul didactic al II-lea. Ca de obicei, au atras atenția presei și, pe cale de consecință, și a opiniei publice fie notele foarte mici, începând cu 1,00, fie notele maxime. Merituoșii cu 8,00 par să nu intereseze pe nimeni. Sigur că presa, fără să-și propună explicit, realizează o manipulare subtilă a mentalului colectiv, așa încât în convorbiri colocviale, pe stradă, pe terase, în întâlniri amicale auzi opinii deloc măgulitoare la adresa profesorilor care se compromit din cauza rezultatelor slabe la aceste probe obligatorii din fișa postului didactic. Ar fi revelatoare o analiză atentă a traiectelor intelectuale ale unor dascăli „picați”: media lor la bacalaureat, notele din timpul studiilor universitare, media la licență, respectiv la finele masteratului. Am descoperi adevăruri șocante, care coincid, deloc surprinzător, cu eșecurile de acum. N-ar fi lipsit de tâlc să aflăm și ce instituții de învățământ superior au absolvit; am putea face disocieri utile între cele de performanță și cele de duzină. Dacă ar fi să judecăm corect o medie de 3,00 la definitivat bunăoară, vom constata că există o istorie individuală, cu un lanț de episoade semnificative, care explică rateul: „acumulări” de ordin negativ, carențe, sincope, poticneli pe traseu.
Să nu uităm că anul acesta calendaristic înregistrează, la 5 decembrie 2016, un nou moment electoral, poate mai important decât cel din 5 iunie. Vom avea o nouă „călătorie inițiatică” spre urne a electoratului român din țară și din diaspora. Tensiunile se acumulează progresiv încă de pe acum. Vom avea un nou legislativ (cele de până astăzi n-au dat satisfacție: încredere puțină, acuze de corupție, arestări și condamnări, de unde demonizarea la grămadă a tuturor oamenilor politici), un nou Executiv, un nou ministru al Educației. Nu spun că o vom lua cu totul de la capăt, în căutarea luminiței de la capătul tunelului, dar este cert că va fi un nou început. După toate probabilitățile, vom avea un guvern politic și e firesc să fie așa. Românii s-au edificat asupra punctelor tari și a punctelor slabe ale guvernului tehnocrat, care în chip fatal are puteri limitate și nu poate lua decât decizii pe termen scurt. Strategiile cincinale sau chiar decenale cad în sarcina altor tipuri de guverne, puternic susținute politic și cu o majoritate parlamentară semnificativă. Ce ne va aduce noul an? Greu de spus acum! În educație așteptările sunt mari, cum au fost în toți anii de după revoluție: buget consistent pentru învățământ (până la magicul 6% din PIB), salarizare după importanța socială a muncii educatorilor, susținerea învățământului rural, intrat de mai mult timp în „zona crepusculară”, depolitizarea entităților de coordonare și control, un nou curriculum, modern și flexibil, pentru învățământul preuniversitar (de la clasa pregătitoare până la clasa a XII-a), programe și manuale în acord cu spiritul veacului și cu valorile naționale, europene și universale, promovarea mai apăsată prin școală a cultului muncii și a patriotismului lucid și luminat, stoparea – fie și parțială – a exodului elitelor intelectuale românești în Occident (olimpici, medici, informaticieni, cercetători, doctoranzi etc.). Poate că va veni și pentru noi clipa fastă, solară, pe care o așteptăm de atâta timp.
Anglia a părăsit Uniunea Europeană (Brexit); Turcia a fost zguduită de o lovitură de stat eșuată și de consecințele acesteia; în câteva state europene au avut loc atacuri teroriste; cutremur în Italia; imigranții dau mari bătăi de cap țărilor vestice. Lumea se mișcă, lumea își caută axele de echilibru în aceste vremuri convulsionate; unii vorbesc de iminența războiului, iar alții fac exerciții belicoase nu departe de frontiere sensibile. România? România e ternă, aproape ca de obicei, negăsind un ton diplomatic mai percutant în contextul mondial actual, fiind depășită adesea de viteza și impactul evenimentelor social-politice. Locul nostru la Olimpiada de la Rio este unul modest (47, similar cu acela din 1952, obținut – nota bene – la doar 7 ani de la încheierea devastatorului război mondial). Ungaria, cu un teritoriu sensibil mai mic și cu o populație sub jumătatea populației României, ocupă locul 12, cu 8 medalii de aur (sic!), 3 de argint și 4 de bronz, un total de 15, adică de 3 ori mai multe decât noi. Amărăciunea este mare, iar oamenii simpli judecă sportul în contextul întregului nostru socio-economic și politic, întrebându-se retoric, amar: „Ce mai merge bine la noi?” Trebuie să spunem că evoluția noastră la Rio reverberează în fibra națională și lasă urme: tristețe, resemnare, umilință, sentimentul neputinței. Când a ieșit puțin în Europa (la figurat), Steaua s-a dovedit o echipă mică, oarecare, insignifiantă: 0-6 cu Manchester City. Ce se mai poate spune acum despre inflamările orgolioase ale unui patron de club, celebru pentru analfabetismul său funcțional?…
În rest o ducem bine. La umor suntem campioni balcanici. Un vasluian hâtru a publicat recent un volum compact de glume, bancuri, snoave, culese de peste tot, inclusiv din spațiul virtual. Culmea, cartea are căutare, deși unele pilule alunecă binișor în vulgar și licențios. Sau poate tocmai de aceea… Corelativ, la concursul de creație satirico-umoristică integrat Festivalului umorului de la Vaslui (2-9 octombrie 2016), secțiunea carte (cealaltă secțiune: manuscrise), au sosit deja 47 de cărți; și vom mai avea până la termenul scadent. În postura de membru al juriului pot depune mărturie, citind o parte din volume, că avem autori umoristici redutabili, care excelează în epigrame, epitafuri, rondeluri, sonete, proză scurtă, dueluri epigramatice. Măcar avem o mângâiere…
La 12 septembrie, elevii se întorc la școală, acolo unde se decid prezentul și viitorul țării. Mult succes tuturor!
Teodor PRACSIU
Tribuna Învățământului