Vine un moment în care n-ai încotro, trebuie să recunoşti că orizontul tău de timp s-a îngustat – vorba acestui român genial care este profesorul Solomon Marcus. Senzaţia asta m-a încercat zilele trecute când, în curtea şcolii mele, Colegiul Naţional Nicolae Bălcescu, azi „Carol I”, din Craiova, foşti elevi din generaţia mea s-au strâns pentru a sărbători 55 de ani de la termi­narea liceului. Am fost toată viaţa conştient de privilegiul extraordinar de a fi fost învăţăcel în, probabil, una dintre cele mai prestigioase instituţii educaţionale din Europa – nu exagerez! –, iar evenimentul din ultima zi a primăverii acestui an şi mai ales personalităţile în care se transfor­ma­seră, în timp, colegii mei din adolescenţă m-au făcut să simt din nou, în adâncul inimii, ce şansă am avut să fiu, în circuitul intelectual românesc, neuron format la remarcabila şcoală craioveană.
Nu îmi propun să scriu monografia liceului – marele profesor Nicolae Andrei a făcut-o deja, nici nu voi înşira nume ale premianţilor – practic toată populaţia claselor noastre –, voi spune doar că printre ei se găsesc un sinolog de prestigiu, fost ambasador, câţiva profesori univer­sitari cu doctorate grele, ingineri şi medici destoinici, dascăli de liceu şi gimnaziu cu viaţă dăruită elevilor lor, agronomi care s-au închinat pământului ţării, oameni care, în totalitate, indiferent de vicisitu­dinile vieţii, şi-au slujit patria. Atât despre colegii mei de generaţie (cât despre iluştrii absolvenţi ai liceului de-a lungul timpului, e de ajuns să spun că diplomatul Nicolae Titulescu, fizicianul Nicolae Vasilescu Karpen, poeţii Radu Gyr şi Adrian Păunescu au stat în băncile şcolii mele înaintea noastră). Pe dascălii noştri îi amintesc însă cu plecăciune: Piscatti şi Ciolacu la Matematici (patru din cei 23 de elevi din clasa mea au urmat facultăţi de Matematică); Alice Bratu şi Despina Iliescu la Limba Română; temuţii Pisoschi la Franceză şi Apostu la Fizică (la 20 de ani de la terminarea liceului, unul dintre comozii clasei a declarat: Poate vă amintiţi că eu mai rămâneam corigent la franceză şi fizică; îl asigur pe domnul profesor Pisoschi că am negociat adesea cu succes pentru întreprinderea mea contracte cu parteneri francezi; dar se vede treaba că, la fizică, domnul profesor Apostol m-a persecutat şi mai rău, căci numai aşa se explică de ce am ajuns inginer electroteh­nician.); Codreanu la Chimie (s-a întâmplat că la o oră a Domniei Sale eu am încurcat aciditatea din stomac cu mediul bazic din cavitatea bucală; m-a măsurat lung şi a spus: Tu quoque mi fili Brutus…;  sunt topit de ruşine şi acum când îmi amintesc…); Gronea, Pădureanu, Vasilescu la Educaţie Fizică (toţi pedagogi eminenţi, care ne obligau să trăim în echipă, să fim competitivi, să participăm la orice fel de întrecere pe care o avem în faţă) ne-au turnat în creiere şi inimi felul lor de a înţelege şi preţui lumea.
Curtea liceului era frumoasă, cu terenurile şi sălile de sport pe care trebuie să le aibă o şcoală, clasele şi laboratoarele la fel, venerabilul şi superbul corp principal de clădire e în suferinţă (dar frumoasa şi vrednica primăriţă a municipiului a promis buget pentru reparaţii începând din această vară), profesorii care îi cresc pe elevii de acum sunt, sper, la fel de implicaţi şi de dăruiţi cum erau cei de pe vremea noastră (e drept că n-am întâlnit niciunul), lucrurile par să continue spre performanţă, aşa cum îi stă bine unei super-şcoli.
La ieşirea din sala de festivităţi ne-am întâlnit cu un grup de absolvenţi mai tinerei decât noi (sărbătoreau „doar” 40 de ani de la terminarea liceului…), iar în fruntea lor se afla legendarul fost director al Colegiului, octogenarul Nicolae Andrei, unul dintre marii performeri în educaţia românească. Prezenţa lui (am aflat că are şi acum birou în clădire!) m-a inspirat să-mi amintesc câteva episoade din istoria recentă, la care s-a întâmplat să fiu martor.
Primul. Olimpiadele şcolare devenind tot mai importante, a crescut şi „cererea” de absolvenţi de gimnaziu de calitate şi – idee a excepţionalului manager Nicolae Andrei, fiu de ţăran din Dolj – de valorificare superioară a mediului rural, cel în care adesea se pierd creiere cu mare potenţial. Aşa că directorul Colegiului Nicolae Bălcescu impune mai întâi o selecţie riguroasă a cadrelor didactice („Nu predau în clasele mele decât cei cu vocaţie şi valoare!”), apoi trece la o acţiune surprinzătoare: îşi trimite profesorii în turnee de prospecţie prin şcolile din satele Olteniei, în ideea de a „racola” copiii remarcaţi de dascălii lor; pe cei selecţionaţi îi aduce „în cantonament” în internatul Colegiului în vacanţele de iarnă şi primăvară, fac ore cu profesorii liceului şi, la sfârşit, dau teste, pregătindu-se pentru examenul de admitere din iunie – la care, fireşte, cei foarte buni vor reuşi. Sistemul oltenesc funcţionează ceasornic elveţian, olimpicii apar pe bandă rulantă an de an – în timp, sute de elevi ajunşi mari performeri în societate rămân datori uriaşului dascăl şi liceului meu.
Al doilea. Caz particular. Un fost coleg de catedră, profesorul Voicu, îmi semnalează un caz bizar la Şcoala Generală Nr. 12 din Craiova, un băiat care la 12-13 ani era pasionat de… Geometria Diferenţială (una dintre cele mai înfiorătoare matematici, credeţi-mă!). Redactor la TVR pe atunci, invit întreaga clasă a băiatului la o emisiune TV pentru pionieri, copiii vor dansa, vor cânta, vor spune poezii, iar geometrului în cauză îi cer să-mi scrie în timpul emisiunii o lucrare pe orice temă de Geometrie va dori. Luis Funar, oltean cu nume franţuzesc, îmi înmânează la sfârşit lucrarea; o citesc şi încremenesc: „Consideraţii asupra teoriei curbelor şi suprafeţelor”. Mă reped după emisiune la Craiova, mă adresez cui trebuie – cui credeţi? –, Luis Funar este mutat imediat la Colegiul Nicolae Bălcescu, special pentru el se realizează transferul unui profesor de performanţă, Virgil Schneider, micul matematician Luis Funar este trimis să frecventeze în paralel şi cursuri la Facultatea de Matematică din Craiova sub îndrumarea profesorului Valeriu Boju, titularul catedrei de Geometrie Diferenţială. Rezultatul după câţiva ani: liceanul Luis Funar avea să ia de două ori medalia de aur la Olimpiada Internaţională de Matematică, devenind o glorie nu numai a liceului şi a oraşului meu de suflet, Craiova, ci a întregii şcolii româneşti; profesorul Boju, fost coleg, care mă informa despre evoluţia lui, mi-a comunicat la un moment dat: „Prin numărul de lucrări publicate, Luis Funar, elev în clasa a X-a, a acumulat deja punctajul de conferenţiar”. (A terminat facultatea în Franţa; o începuse la Bucureşti, dar cum sistemul nu-i permitea să „sară” anii, s-a transferat la Sorbona; şi-a luat doctoratul imediat cu o lucrare de răsunet – şi eu, pe atunci membru al Guvernului, am încercat din nou să intervin în viaţa lui, propunând să i se permită să concureze direct pe un post de conferenţiar în România; legea noastră, vetustă, interzicea, aşa că Luis Funar a rămas într-o universitate pariziană, profesor plin la nici treizeci de ani… Dar asta, cum ar spune Rudyard Kypling, este deja o altă poveste…)
Am ales doar două exemple de tehnologii „high tech” pe care le-au aplicat marii manageri şi marii dascăli ai colegiului meu. Dar acestea nu spun totul. Piesele de rezistenţă ale muncii de înaltă ţinută intelectuală a remarcabililor noştri profesori le aveam în faţa ochilor, privindu-mi colegii; trecuţi prin clasele Colegiului Nicolae Bălcescu, meşteriţi intelectual de marii noştri profesori, membrii promoţiei mele pot privi senin în ochii urmaşilor noştri, spunându-le: Ne-am făcut datoria, am servit patria şi ne-am slujit poporul. Acum e rândul vostru.
Alexandru MIRONOV