Când este mai adecvat să ne gândim la schimbările comportamentului profesional decât la început de an școlar? E momentul să ne propunem ca într-un an nou să îndrăznim spre alte angajamente, să adoptăm practici profesionale diferite. Vechile hărți conceptuale vor fi, cel puțin pentru moment, suspendate; ne vom găsi resursele necesare pentru a merge pe drumuri noi. Cei mai mulți ne vom proiecta optimiști ca munca să devină o sursă de satisfacție personală atât pentru noi, cât și pentru cei cu care lucrăm. Generațiile de elevi sunt diferite, aspectele de organizare instituțională sunt altele față de cele din anii trecuți.
Eficacitatea personală, noțiune prin care Albert Bandura numea „sentimentul respectului nostru de sine ori al valorii de sine, al pute­rii, eficienței și competenței noastre în rezolvarea problemelor” (Bandura A., 1982, Self-efficacy mechanism in human agency. American Psychologist, 37, 122-147), sperăm să cunoască alte dimen­siuni, în concordanță cu noile cadre sociale în care ne desfășurăm activitatea. Încrederea că vom depăși cu bine obstacolele o să ne fie un sprijin real chiar în a înfăptui acest lucru. Deoarece știm din experiență că, deși evenimentele de viață sunt uneori surprinzătoare, ceea ce contează este interpretarea pe care o vom da acestora, comportamentele ajustându-se nu atât la realitatea în sine, cât mai cu seamă la modul personal în care am receptat-o.
Dar zilele trec dense, cu provocări și eforturi de adaptare la pro­gram, ca după vacanța de vară, cu scopul binevoitor de a desfășura o activitate de calitate.
Iar sună de intrare la oră, absențe, ascultat, predat, pauză. Acesta este, în linii mari, mersul lucrurilor atât de bine cunoscut în școală.
Îmi aduc aminte că un student, aflat în practica pedagogică anul trecut, nu a ezitat să întrebe, la un moment dat, vădit contrariat, de ce lecțiile la care asista erau diferite, unele spre ceea ce am numi lecții clasice, alte mai spre postmodernism. L-am întrebat la ce se aștepta. Mi-a răspuns că, la cursurile teoretice din modulul psihopedagogic, a înțeles că există un algoritm de tipul: absențe, ascultat, predat – care trebuie respectat cu strictețe. Întreaga sa experiență școlară întărea această schemă comportamentală. Deci, cum este posibil ca etapele ascultare, predare să nu fie distincte în mod clar? Se poate ca la sfârșitul lecției elevii să primească note pe întreaga lor contribuție la oră, ba mai mult, colegii să aprecieze ce notă merită? În urma acelei discuții mi-am dat seama de faptul că și în învățământ ne confruntăm cu ceea ce se numește puterea obișnuinței. Am identificat cele mai bune modalități de a face un lucru sau altul și apoi, ani la rând, îl tot repetăm. Din nevoia de siguranță, din comoditate, uneori din teama de a încerca ceva diferit, cu doza sa de risc. În timp, dezvoltăm o rezistență consistentă la schimbare, o toleranță din ce în ce mai mică față de alternative. Varianta de lucru adoptată a dat rezultate, este validată în timp, deci: așa rămâne. Astfel, suntem obișnuiți cu un anume tip de planificare calendaristică, cu un fel de a face lecția, cu un mod de a proiecta evaluările, în general avem obișnuințe pentru toate tipurile de activități. Chiar și pentru săptămâna Școala Altfel s-au statornicit rutine, bazate, desigur, pe succesul cunoscut în anii trecuți de diversele activități educative. Așa devenim predictibili, elevii știu la ce să se aștepte. Chiar și profesorul diriginte, în discuțiile cu părinții elevilor de la clasă, se poate baza cu încredere pe obișnuințele noastre ca dascăli, știe cum facem de obicei cutare sau cutare lucru. De fapt, toată școala știe care ne sunt obișnuințele. Chiar și directorul poate să fie în mod sincer surprins dacă nu am consemnat conștiincios în procesul verbal ce am constatat în calitate de profesor de serviciu pe școală, dacă, pe baza observațiilor sale obiective, se aștepta să fi scris, cum făceam de fiecare dată.
L-am întrebat pe student pentru cât timp crede că poate fi repe­tată schema didactică absențe, ascultat, predat? Un an (poate în pri­mul an de activitate în învățământ), pe perioada cât este profesor debutant, până la obținerea gradului doi? Toată viața profesională? Nu este oare cam plictisitor? Aplicarea cu strictețe a unor scheme didactice nu asigură cu nimic atingerea obiectivelor educaționale. Ba mai mult, pot deveni adevărate forme fără fond.
Din cercetările lui Bandura reiese că încrederea noastră în eficaci­tatea personală constituie o premisă importantă pentru succesul în activitatea profesională, crește rezistența la stres și mărește satisfacția muncii.
Dar dacă vom accepta că eficacitatea personală este un construct, aflat desigur într-o dinamică proprie, iar nu un bun pe care odată ce l-am obținut îl deținem fără nicio dificultate, atunci apare drept inevitabilă întrebarea: cum se consolidează eficacitatea personală?
Într-o discuție, simplificată probabil, se pot desprinde două tipuri de situații.
Prima va trimite la valorificarea puterii obișnuinței. Dacă am atins eficacitatea personală făcând lucrurile într-un anumit fel, putem să o și păstrăm, continuând să procedăm similar.
O alta o să fie în sfera receptivității crescute către noutăți, spre schimbarea echilibrată în acord nu doar cu adaptarea la tendințele de ultimă oră ale culturii școlare, cât și cu păstrarea principiilor pedagogice consacrate de comportament.
Orice variantă ar fi însă considerată ca mai apropiată de expe­riența de viață directă, un fapt este sigur: preocuparea pentru atin­gerea și păstrarea eficacității personale, asupra căreia ne atrăgea aten­ția teoria social-cognitivă a lui A. Bandura, revine cu noi dimensiuni la fiecare început de an școlar.
Dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Național Spiru Haret, București