Ritualuri de trecere

De-a lungul timpului, în societatea omenească, în general, și în fiecare comunitate culturală cu amprente specifice, trecerea de la o etapă la alta a existenței a fost însoțită de ritualuri. Dacă este sesizată o diferență între două secvențe deosebite de viață, iar mai apoi apare drept necesară medierea trecerii de la una la alta, în mod inevitabil vor fi puse în evidență și modalitățile în care are loc această trecere, astfel încât să fie acceptabilă, rezonabilă, legitimă. Putem considera că ritualurile de trecere sunt forme de raționalizare prin care diferitele comunități umane urmăresc să stabilească o bună coerență între fapte de viață, care altfel ar fi greu de gândit împreună. Pe fondul explicațiilor se regăsesc perechi conceptuale de tipul: natură-cultură, normal-anormal, sacru-profan și încă multe altele.

În sistemul de educație, intrarea într-o etapă nouă, de exemplu, revenirea la cursurile în format față în față, implică din punct de vedere cultural simbolic o trecere, cu ritualurile ei specifice. Există, la început, o dezorientare acțională. Ce trebuie să fac? Dacă este să comparăm cu ceea ce avea loc în trecut observăm că ceva semnificativ s-a schimbat. Fiecare va putea remarca în detaliu cadrele contextului de viață specific. De pildă, deși suntem față în față elevi și profesor, mai întâi deschidem platforma de lucru ­online, enumerăm resursele educaționale postate în prealabil în classroom tocmai pentru a facilita lecția pe care urmează să o desfășurăm. Fișele suport, aplicațiile sunt deja disponibile pentru elevi, tabla pe care scriam tradițional schema lecției e cumva de prisos. Atunci derularea conținuturilor de învățat se făcea printr-o logică graduală, acum structura lecției este prezentă dintr-o dată elevilor, urmând ca explicațiile profesorului să mai limpezească anumite aspecte.

A avut loc o schimbare care încă nu este asimilată ca ținând de ceea ce știam a fi normalitatea unei lecții la școală.

Trecem printr-un adevărat ritual de înnoire. Ne dorim să fim sănătoși, să re­venim confortabil la normalitatea cursurilor desfășurate în clasa reală, să depășim dificultățile oricare ar fi natura lor, să recuperăm starea de bine etc. Dar cum vor fi posibile toate acestea?

Mircea Eliade, în cunoscuta sa lucrare Sacrul și profanul, plasa sărbătorile care însoțesc venirea Anului Nou în registrul ritualurilor de înnoire, alături de mutarea într-o casă nouă, căsătoria, nașterea unui copil, obținerea unui nou loc de muncă, o nouă promovare socială. De fiecare dată când intuiesc că are loc o schimbare de regim existențial, oamenii resimt o anume neliniște, datorată unei tulburări a mersului obișnuit al vieții lor. Tocmai de aceea devine util să surprindă care este direcția în care consideră că ar fi potrivit să se îndrepte faptele. Așa se explică de ce depun efort să-și conștientizeze aspirațiile, să-și limpezească proiecțiile, să facă planuri pentru viitor, să-și exprime public dorințele. Asta are loc la începutul oricărui moment distinct din viața lor: oamenii inițiază conversații referitoare la ce își propun pentru noua perioadă de timp, cum cred că vor fi posibile trecerile dintr-o anumită stare de fapt în alta.

Dacă este să ne formulăm o dorință, fiind însă atenționați în prealabil, într-o notă amuzantă, să fim prudenți în raport cu ce ne dorim pentru că s-ar putea să se împlinească, probabil că mulți dintre noi vor asocia dorințele cu ceea ce le lipsește, cu ce consideră că ar fi o condiție indispensabilă a împlinirii lor. Dorințele sunt proiecții individuale, unele despre care se poate vorbi în spațiul public, altele care rămân în forul personal intim, pentru că sunt ale vieții individului în specificitatea sa, ceea ce nu are semnificație decât pentru el, în sfera lui de viață privată.

Ce ne este îngăduit să sperăm? – am putea să ne întrebăm într-o manieră ­kantiană.

Când ne confruntăm cu o astfel de întrebare în legătură cu activitatea profesională, așteptarea este ca, din răspunsurile reunite, să rezulte un flux de așteptări comune, asupra cărora nu doar să fim principial de acord, ci să convenim că vom face toate eforturile necesare astfel încât să poată fi puse în fapt, concretizate, actualizate. Astfel, ne dorim să ne încurajăm și să ne însuflețim reciproc pentru a realiza ceea ce ne proiectăm împreună.

Sunt multe aspecte pe care dorințele noastre le vizează în mod generic: să identificăm o ipostază mai bună de viață, să nu ne lăsăm pradă dogmatismului, oricare ar fi temeiul acestuia, să luptăm împotriva prejudecăților, să fim vigilenți pentru a denunța știrile false, să avem relații bune cu semenii noștri și așa mai departe. Despre acest tip de dorințe nu mai simțim nevoia să vorbim pentru că sunt de la sine cunoscute. Atunci, ne vom referi doar la ceva inedit, care să aducă un plus de calitate în desfășurarea existenței noastre.

Ceva așteptat de cei mai mulți dintre noi, dacă nu chiar de către noi toți.

Normalitatea funcțională

Încă din anul 1946, Organizația Mondială a Sănătății a precizat că „Sănătatea este o stare pe deplin favorabilă atât fizic, mental, cât și social, și nu doar absența bolilor și a infirmităților“, la care a adăugat mai târziu „capacitatea de a duce o viață productivă social și economic“. Starea de sănătate reprezintă produsul unui proces care se derulează continuu. Mai exact, omul privit în ansamblu (biologic, psihic, social) face un efort adaptativ permanent pentru a răspunde provocărilor mediului său de viață, pentru a-și restabili echilibrul funcțional (numit homeostazie).

Ceea ce se identifică drept întoarcerea la normalitate poate însemna în contextul de față, în care organizatoric administrativ vigilența socială continuă, ca și pericolul sanitar care a determinat-o, năzuința de a recupera capacitatea de funcționare productivă. Deci, pentru oa­menii care au o stare bună din punctul de vedere al sănătății fizice și mentale se subînțelege că așteptarea este să fie posibilă realizarea deplină a dimensiunii so­ciale. Sănătos fiind, trebuie să desfășori o activitate utilă, să stabilești și să dezvolți relații cu alți oameni. În mod corelativ, este de dorit a putea fi manifestată libertatea de a avea inițiative, de a desfășura o formă de muncă sau alta, libertatea de mișcare în mod fizic, de acțiune efectivă.

Dacă sănătatea nu este înțeleasă doar negativ, ca lipsă a bolilor și a disfuncțiilor, ci și în aspectele pozitive, cum ar fi: atingerea unei stări de bine, a unui optim funcțional, decurge că aspectele de ordin psiho-social sunt de mare interes pentru fiecare dintre noi. Tocmai de aceea, privind educația, atât elevii, părinții lor, cât și profesorii asociază viața normală cu întoarcerea la școală, așa cum o știm în mod clasic.

Gânditori precum Émile Durkheim, Talcott Parsons au analizat modul cum se schimbă rolurile sociale în cazul unei persoane bolnave spre deosebire de o persoană sănătoasă, au atenționat asupra implicațiilor pe care boala o poate avea la nivel individual și social. O persoană identificată ca fiind bolnavă adop­tă comportamentele care decurg din starea sa de sănătate deficitară, dar și pe cele care vin să răspundă așteptărilor cultural sociale. Activitatea productivă se oprește parțial sau total în funcție de gravitatea situației, persoana bolnavă stă preponderent în pat, încercând să-și re­­dobândească forțele. La rândul său, aș­teaptă de la ceilalți sprijin, ajutor, consi­liere de încurajare. Într-un anume sens, ea devine disfuncțională social. Evident, in­teresul comun social este redarea capa­cității de implicare socială, asigurarea premiselor integrării sociale a indivizilor.

Dar rolurile sociale se pot schimba și dacă se modifică anumiți parametri ai modului de a munci și de a trăi. Să ne gândim la efectele ocazionate de tele-muncă. Designerii vestimentari au creat deja pijamaua proiectată asemenea unui costum decent, tocmai bun pentru a intra într-o ședință de lucru. Mulți dintre cei care își caută o nouă locuință prevăd o cameră specială pentru a fi birou. Atunci când oamenii muncesc de acasă, stilul de viață considerat în mod obișnuit drept unul normal se schimbă. Separarea spațiului public de cel privat este mai greu de realizat. Trecerea dintr-o ipostază în alta a vieții, posibilă într-un mod foarte simplu (de pildă închid camera video și pot trebălui lejer prin casă, deschid camera video și reiau discuția de serviciu), nu este neapărat de dorit în pofida comodităților aferente situației. Unii oameni resimt asta ca o reducție funcțională în ansamblu.

de Cristina ȘTEFAN – profesor

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 14-15.